Lectia lui Joao

Intotdeauna istorisirile copiilor sunt induiosatoare. Indiferent de varsta, de cultura, de culoare, copiii raman acele mititele fiinte care ne surprind si ne arunca fara mila fata in fata cu neputintele noastre. Uneori gasim doza de umor pentru a depasi astfel de momente, dar de cele mai multe ori cred ca ne prabusim in furia afectelor si cautam un colac de salvare solid, uitand ca rareori el se gaseste in afara noastra. Cateodata acest colac poarta eticheta de terapeut. Colacul copilului, nu al nostru. Unii dintre noi accepta sa faca acest drum pentru ca cineva sa rezolve o situatie pe care noi, parintii ori ingrijitorii celui mic, nu reusim sa o gestionam si, mai aproape de realitate, nici macar sa o intelegem.

Am citit o (prea) scurta colectie de lucrari reunita sub numele “Psihanaliza copilului astazi” de catre Luis Rodriguez de la Sierra, psihanalist ce apartine Societatii Britanice de Psihanaliza. Cu o frumoasa trecere de la Melanie Klein la Anna Freud si Donald Woods Winnicott, trei nume de referinta in psihanaliza copilului, cartea ofera ceea ce – mie, studentului – imi lipseste adesea: imaginea cadrului psihanalitic si a lucrului direct cu copilul, modalitatea in care un analist face fata transferului (discutabil in analiza copiilor) si contratransferului, solutiile alese de el si, nu in ultimul rand, onestitatea  si acceptarea limitelor acestuia fata in fata cu dorinta proprie de a ajuta un copil in a-si gasi solutia optima pentru el in continuarea dezvoltarii.

Cartea contine mai multe cazuri ale unor terapeuti care au aderat la o scoala sau alta, insa am ales sa vorbesc,  pe scurt, despre Joao, baietelul de noua ani, a carui istorie analitica este rezumata sub titlul “Cum se face de casa ta nu se prabuseste niciodata?”.

Venise la terapeut adus de mama, intrigata de comportamentul sexual provocativ al fiului ei. De asemenea, ea face precizari cu privire la relatia acestuia cu fratele mai mare, adolescent, pe care il admira, dar are sentimente de gelozie fata de acesta, considerand ca parintii il iubesc mai mult pe el. Tatal copilului este un om mai mult plecat in calatorii de afaceri, iar mama sustine ca baiatul nu se intelege cu acesta, ba chiar constata ca acest comportament este pregnant atunci cand tatal lipseste.

La solicitarea analistului ca ei sa se vada impreuna cu tatal are loc si aceasta intrevedere, in care cei doi soti au viziuni diferite asupra problematicii copilului: mama se focuseaza pe acel comportament sexual, tatal e ingrijorat de ostilitatea fiului fata de el. Aceeasi intalnire reveleaza terapeutului si tensiunea dintre soti, in care femeia este vizibil deranjata de mult prea desele plecari ale barbatului ei. Ambii parinti isi doresc o terapie pentru copilul lor, astfel ca urmeaza evaluarea micutului si intrarea in analiza.

Nu voi intra in detaliile acestei terapii, pe de o parte pentru ca ea merita citita de la sursa, pe de alta pentru ca nu am experienta necesara ca sa sintetizez psihanalitic un caz prezentat de un profesionist. Ceea ce vreau sa evidentiez e un moment care pe mine m-a impresionat si il are ca protagonist pe baiat.

La prima consultatie in care sunt prezenti doar cel mic si analistul, dupa mai multe discutii, unele pe marginea a ceea ce stie copilul ca face acolo, altele legate de limba in care doreste sa vorbeasca (mama copilului este portugheza, insa ei traiesc in prezentul terapiei la Londra), baiatul descopera cutia cu jucarii (fiecare copil are sertarul lui cu jucarii, chiar daca ele sunt asemanatoare cu ale celorlalti). Din ea alege carti de joc cu care incepe fiecare sa construiasca o casa. A copilului se prabuseste. Sedinta este pe final, iar acesta, dezamagit, intreaba daca mai poate veni sa continue acest joc. Raspunsul psihanalistului este afirmativ, indicand ziua si ora.

Pe tot parcursul terapiei, baietelul continua sa cladeasca acea casa, de fiecare data aceasta avand aceeasi soarta: prabusirea. In mintea terapeutului se contureaza din materialul analizei felul in care cel mic se raporteaza la cei doi parinti ai sai, internalizand parti inconstiente ale acestora: mama care se simte singura cu doi fii intr-o tara straina si care, pentru a reusi, vorbeste adesea in limba engleza chiar si atunci cand i se ofera ocazia de a uzita de limba materna; tatal care este mai mult absent din viata familiei, insa dorindu-si binele copiilor, si care mai tarziu isi marturiseste propria dorinta de a fi liber, ca urmare a unor responsabilitati aparute mult prea devreme in viata lui. Intr-o zi baiatul insista sa repete jocul cu cartile de mai multe ori. De fapt, de cinci ori. La final pune o intrebare: “Dar casa ta cum de nu se prabuseste niciodata?”

Aceasta venea dupa un an de analiza, in care impreuna cei doi vor face fata unor continuturi onirice pe care copilul le minimalizeaza numindu-le prostesti sau alteori le considera urate. Totodata, copilul isi manifesta dorinta de a vorbi cu cineva, acasa simtindu-se cicalit de mama, care oricum nu putea suporta comportamentul copilului pe care il gasea provocator.

Raspunsul terapeutului la intrebare ete unul dezarmant de sincer si de profund: “Pentru ca mie nu imi este teama ca se va intampla asta.”

O afirmatie care m-a cutremurat prin forta care o insoteste, un adevar pe care il purtam in noi, am auzit de el (doar si folclorul spune ca “de ce ti-e frica nu scapi”), insa traim fara sa gasim solutii concrete pentru a ne invinge teama. E chiar mult mai facil, cateodata, sa ne prefacem ca aceasta frica nu exista. Psihanalitic vorbind, intotdeauna solutia aleasa de instantele noastre psihice este in favoarea echilibrului, astfel ca un mecanism de aparare va rezolva acest conflict intre dorinta (pulsiune) si realitatea externa ori interna. Insa nevroza nu ne face viata mai usoara sau mai frumoasa, acea viata pe care o traim (sau credem ca o traim) constient.

Intrebarea lui Joao este prezenta pe buzele fiecaruia dintre noi cel putin intr-o imprejurare, atunci cand cu invidie sau frustrare sau ura sau violenta am rostit sau am gandit astfel de cuvinte. Momentele in care celuilalt, oricine ar fi el, ii reuseste ceva ce noua nu ne este deloc la indemana in ciuda determinarii puse la bataie. Cati dintre noi, fara sa fi calcat pragul unui terapeut, si-au dat singuri acest raspuns oferit de Luis Rodriguez de la Sierra? Cati dintre noi au curajul sa infrunte acest adevar simplu, fie el si aparent imposibil de trecut, dar care ne deschide poarta sinceritatii cu noi insine si a asumarii unei realitati psihice care se desfasoara sub ochii nostri, mai degraba larg inchisi?

Joao a fost, speram, norocos sa depaseasca dificultatile copilariei si, in cuvintele analistului lui, “sa avanseze catre urmatoarea si mult mai dificila etapa in dezvoltare pe care va trebui sa o gestioneze: adolescenta”. A avut o familie care, dincolo de conflictele ei, si-a dorit o rezolvare pentru el.  Putini copii beneficiaza de acest sprijin de mare pret din partea parintilor. A-ti duce copilul la un terapeut imi pare un act care necesita mai mult curaj decat pentru a decide pentru tine, intr-o lume in care pentru unii a face terapie inca mai e echivalent cu a nu fi reusit in viata. Sau cu a fi un om slab, cum imi spunea deunazi cineva.

Nimic nu ma impiedica sa visez ca din acesti oameni puternici, fantasmatic omnipotenti, care sunt convinsi ca nu au nevoie de sprijinul unui specialist, se vor naste copii intelepti ca efect al rolului inversat pe care il poarta in ei, acela de parinti ai parintilor lor. E un sacrificiu care intristeaza, dar care, privit rasturnat, e pozitiv prin produsul finit. Ei vor fi imaginea vie a intalnirii dintre vocatie, responsabilitate si pasiune.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: