Amor intellectualis

Scriam cu ceva vreme in urma ca nu ma atasez de carti. Intre timp am intrat in posesia unei triste revelatii: nici de oameni, dar despre aceasta tema voi scrie cu alta ocazie. Acum cateva saptamani am luat-o cu mine acasa dintr-o librarie cu miros proaspat de zugraveala, dar fara gust; exact atat cat sa iti poti aseza privirea doar asupra cartilor si sa te lasi purtat de celelalte simturi ramase libere, neacaparate de aerul asa-zis nou al locatiei. Toti cautam, in fel si chip, dragostea. Fiecare o gaseste dupa cum se pricepe, poate, ii este dat, scris, harazit sau alte posibile sentinte justificate de convingerile mai mult sau mai putin populare. Pe mine m-a asteptat pe un raft, “imbracata” in scena salvarii lui Alcibiade de catre Socrate din bratele Voluptatii, o simbolistica a simbolisticii pe care mi-as dori s-o pot cuprinde intr-un simplu text de blog. Tabloul se intregeste printr-un titlu care ma lasa muta, fata in fata cu istoria mea personala, partial opusa celei a autorului: Amor intellectualis – Romanul unei educatii.

La inceputurile prieteniei mele cu acest oras, intr-unul din momentele cand, furata de un cocktail de stari, imi pansam ranile citind, am descoperit un fragment de text tulburator si-un om pe care a fost sa fie sa nu-l intalnesc niciodata: Matei Calinescu. Trag nadejde ca il veti citi aici cu sufletul la gura, macar pentru ca sunt atat de rare marturisirile publice ale durerii facute pe acordurile impresionante ale unui fel de a iubi care pe mine, cel putin, ma face sa imi plec privirea, umila. Pierderea unui copil e o suferinta pe care, cred eu, poti s-o expui public numai in numele dragostei. E o lectie pe care , cinic, as spune,  o inveti doar daca ai acest privilegiu.

L-am cautat, alteori, in paginile Dilemei Vechi, ca pentru a reface iar si iar atmosfera imaginara a unei scene care nu stiu dac-a avut vreodata loc. Aceea a intalnirii dintre oamenii care au simtit candva la fel, care se pot privi in ochi stiind ca prisosul cuvintelor intotdeauna va lasa loc celui al sentimentelor transmise empatic fara dictionare ajutatoare. Sau poate ma insel si e doar durerea parintelui care si-a pierdut copilul, o durere pe care am continut-o zeci de ani lasandu-mi parintii sa traiasca mai departe? Ori iubirea fata de sora mea, fiica pierduta a parintilor mei, care cu seninatate se sacrifica, fara minime eforturi, cerand sa fie pedepsita in locul meu? Nu cred sa aflu vreodata intocmai explicatia acestei atractii, insa am purtat-o cu mine pana anul trecut, cand Matei Calinescu s-a stins.

Ca si cum n-as fi avut habar vreodata, m-am intors catre cartile lui Ion Vianu. I-am regasit impreuna, prieteni, traind si, mai tarziu, chiar scriind impreuna “Amintiri in dialog”. Insa inca nu ma coplesisera istoriile celor doi, doar sorbeam cuvintele imaginand adolescenta, tineretea si, apoi, maturitatea unor oameni care, fiecare, simbolizau ceva pentru mine. Crezusem ca in cazul lui Vianu era vorba doar despre pasiunea, fie si trecatoare, pentru psihanaliza. Apoi cateva ganduri asemanatoare la intalnirea dintre credinta izvorata din religie si psihismul uman pe care le-a expus public intr-un interviu. Inca nu stiam ce urmeaza.

Intr-o vizita aflandu-ma, gasesc cartea la vedere, alaturi de altele, fara sa stiu daca m-as putea juca crezand ca exista oameni care pot intalni aceeasi dragoste. Am deschis-o dintr-un impuls inexplicabil, de vreme ce acasa exemplarul meu isi astepta continuarea lecturii. Coincidente sau nu, vi le voi relata aici, pe scurt, chiar prin cuvintele autorului.

Am auzit odata o fetita spunand bunicii ei: <Imi place sa ingrijesc.> Atunci m-am gandit ca dorinta de a ingriji este o pulsiune primara, tot atat de primitiva si de bazala cum este si cea de-a incorpora sau de-a distruge. Poate ca a fost numai o intamplare faptul ca am auzit aceasta dorinta exprimata de de o fetita. Dar a fost una din acele intamplari semnificative, menita sa atraga atentia asupra unui fapt atat de evident incat poate sa treaca neobservat: dorinta de a ingriji este identica cu dorinta materna, aceea de a-l aduce la maturitate pe copil, de a-i asigura autonomia, la capatul lungului process de crestere. (…)

Insii care nu au aceasta fibra “materna” nu au ce cauta in profesiile medicale. (…)

Ar trebui sa existe, in selectia celor ce intreprind studii medicale (de diverse grade), teste subtile care sa deceleze forta vocatiei materne sublimate. Dar, dupa cunostinta mea, o astfel de psihologie nu s-a nascut (inca?).

(…) Repet: ingrijirea, nu vindecarea. Orice medic bun stie ca nu trebuie sa traiasca in obsesia vindecarii bolnavului. Aceasta ar duce la o greseala fatala, aceea ca indivizii de la care nu s-ar putea obtine o restitution ad integrum ar trebui abandonati. Vindecarea este eventuala, rareori completa. Optica corecta este ingrijirea.”

Citind acest fragment, am trait emotia acelor clipe cand, la gradinita fiind, educatoarea imi cerea sa ma asez pe scaun dupa ce tocmai dadusem raspunsul gresit la intrebarea ei. E acea traire stanjenitoare a raspunsului corect pe care il stiai sau il intuiai, dar ceva mai presus de tine a dictat diferit. M-am simtit mai umana, mai usurata, eliberata de limitele pe care nu avusesem curajul sa mi le accept de-a lungul unei istorii de viata sinuoase, dar cu aceeasi armonie muzicala a suferintei pe care trebuia s-o pot ingurgita pentru ca noi sa ramanem noi: acea familie pe care o avem si astazi. Alergasem cu obstinatie catre vindecarea alor mei, vindecare ce s-a dovedit imposibila fie si pentru ca isi avea izvorul intr-o omnipotenta infantila. I-am multumit in gand lui Ion Vianu pentru clipa de intelepciune pe care mi-a daruit-o, sperand sa-i intorc in acest fel bucuria implinirii de dorinta din randurile cu care a incheiat:

M-as bucura daca aceste cateva randuri ar cadea sub ochii celor ce incep sa practice profesii ale ingrijirii sau se pregatesc sa le studieze.” In urma mea sta o diploma de asistent medical, iar undeva, in viitor, sper, o formare de psihoterapeut.

N-am putut lasa cartea din mana, iar urmatoarea pagina pe care am poposit a rupt zagazurile obisnuitului, asemeni unei intalniri extra-terestre intre cunostinte mai vechi (de exemplu, imaginez ca intre Matei Calinescu si Petru Cretia), un fel de gluma intre studenti si profesori facuta cu mana lui Ion Vianu, fara ca el sa o stie:

Cand, la maturitate, am citit cartile psihanalistei disidente Alice Miller, mi s-a parut ca am inteles preferinta mea pentru psihiatrie. Traisem, pe la saisprezece ani, “drama copilului dotat”: nevroza parintelui sau parintilor il face sa sufere; el se simte in stare – si vrea – sa fie parintele parintilor lui: sa-i ajute sa supravietuiasca durerii, sa-i vindece.”

Am inchis cartea cu tandrete, ca si cum as fi pus cu grija un secret la locul lui, fiind de-acum partasa cu autorul. Imi asumasem identificarea cu acel gifted-child al lui Alice Miller intr-o postare mai veche de pe acest blog.

Aveam de-o parte si de alta a mea doi oameni cu care, in gand, impartaseam o suma de experiente si trairi asemanatoare. Nu mai eram singura si nici diferita, ciudata, deosebita. Redeveneam normala intre alti oameni care isi traisera dramele cu decenta, cu mult curaj si care, mai presus de orice, in opinia mea, trasasera destine-model pentru noi, cei care am vrea sa cunoastem calea unei vocatii, cu toate opintelile ei.

Atat de diferiti, cu drumuri distincte. Unul ramane in lumea literelor, celalalt alege sa ingrijeasca.

Nu-ti pare rau – m-a intrebat el ( n. m. Matei Calinescu) – ca ai parasit literatura? “Nu, fiindca medicina este cea mai frumoasa meserie din lume” a raspuns Ion Vianu.

Gemeni pana la capat, ca o stranie ironie, se despart in timp ce medicul scrie o carte, intors cu fata la literatura care i-a fost pazitor in educatie, ca un omagiu inconstient adus tatalui sau si, in final, Geamanului: “Lui Matei Calinescu, prietenul unic, plecat in timp ce scriam aceasta carte, pioasa amintire.”

Abia acum, la mijlocul vietii, dispusa sa renunt la principiul placerii in favoarea principiului realitatii, asemeni lui Alcibiade smuls de Socrate din bratele Voluptatii, pot accepta destinul educatiei mele careia mult, mult mai tarziu i-am gasit indrumatori. Sau, spectaculos, ei m-au gasit pe mine in timp ce-i asteptam dorindu-mi-i. Le multumesc.

Advertisements

2 Comments (+add yours?)

  1. Trackback: Reloaded « A Hawkening Lady
  2. Trackback: Moartea iubirii « A Hawkening Lady

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: