Fratele meu

Imi plac manelele. Ca sa nu dati chiar cu toate pietrele, recunosc ca sunt selectiva. Tema banilor nu e atractiva pentru mine, eventual as putea sa dau “play” pe “Banii n-aduc fericirea”. De fapt, am si facut-o  pe vremea cand luam cu mana un ac de pick-up si-l puneam pe disc. Cred ca era un buton pe undeva,  dar se stricase. Am fost un copil curios cu altele, nu cu cele tehnice. Nici cu dusmanii n-am o relatie stransa, desi vad ca se poarta  ce ma invata un avocat celebru acum vreo zece ani: sa imi apropii dusmanii ca sa ii pot infrange. Habar n-am ce-am facut, cred c-au stat ei atat de aproape incat nu i-am mai putut distinge de prieteni. Banuiesc ca-i puteti gasi si acum la bratul meu. Asa c-am ales treburile simple, banale: iubirea si moartea.

Pan-aici toate bune. Aici insemnand ca aveam vreo douazeci si trei-patru de ani. Au inceput sa apara subit tot felul de oameni cu scaun la cap uitandu-se stramb la mine si, fara dubiu, drept la manele. M-ar fi deranjat foarte putin, cu siguranta, daca n-as fi fost nevoita sa fac fata unei ipocrizii ingrijoratoare pentru viitorul meu si-asa tulbure, prins intre a intelege si a accepta oamenii asa cum sunt si a-i judeca dupa litera legii si a-i trimite sa mediteze la nevoi, dorinte si putinte.

Intr-o seara, in timp ce-mi incingeam telefonul mobil – ca doar viata trebuie si ea traita, nu? – nu stiu cum am facut de am deschis televizorul. Nu ma uit la televizor si nu cred ca am prea multe in comun in mod concret cu noul curent  vegetarian, ecologist,  incarcat de pseudo-spiritualitate si care se dezvolta personal cu (prea) multa  nonsalanta. Totusi, nu sunt nici impotriva lui. Sunt doar selectiva si aici, intocmai ca-n cazul manelelor. Gata, ati aruncat cu toate pietrele,  oripilati de acest amalgam? Astept sa ramaneti cu mainile goale si cu mintea limpede ca sa incep si eu adevarata poveste. La final voi incaleca pe o sa. In difuzorul telefonului cineva ma amagea cu tot felul de vorbe mestesugite in laboratoarele de specialitate, unele de liceu, cateva de facultate, cand aud ceva dinspre televizor. Manele. Apoi tigani. Comut atentia de pe  telenovela siropoasa telefonica si cresc putin volumul aparatului pe care nu-l  utilizez pentru ca ne-am epuizat interesele comune: “Problema cu manelele au oamenii cu gusturi extrem de limitate. Au sfertodoctii.” Ei, asta e, dragii mei prieteni, sunt de acord iar cu Bucurenci in timp ce vad cum curba ascendenta a celor care ma indrageau se razgandeste ca-n desenele animate sau in gandirea magica a copiilor si o ia la vale.

Nu stiu daca sa regret sau nu ca Freud n-a apucat timpurile in care apetitul pentru manele a fost supus psihanalizei. Orice-ar fi zis el, eu mi-am facut curaj si-n virtutea onestitatii relatiei terapeutice am inceput sa sap in jurul acestei placeri. Doar nu credeati ca nu m-a intrigat niciodata …

Mi-am petrecut verile intre oraselul linistit, asezat, din Banatul in care locuiau bunicii materni si campia arida, caldura toropitoare si praful oltenesc al rudelor tatalui meu. Intr-o parte educatie, rigoare, disciplina, moralitate (exagerata, imi dau seama acum), in cealalta zburdalnicie, picioare goale, paduchi, injuraturi, cai, vaci, oi si multi, multi copii. Cenzura versus libertate. Realitate versus placere. Asa m-am indragostit prima data in mod serios. E adevarat ca aveam doar sase ani. Pe la vreo opt-zece ani ai mei, verisorii mei mai mari, care ieseau din adolescenta, se indragosteau de-adevaratelea sub ochii mei si adesea ramaneam sa-i privesc plecand “la sosea” gandindu-ma ca sigur se vor intalni cu cea mai frumoasa si ravnita tanara din sat, Craciuna. Aveam un caiet in care copiam infrigurata versurile cantecelor pe care ei le fredonau sau le ascultau de pe discurile de vinil: “Te-am iubit, dar m-ai mintit, Cenusareaso!” sau “ Nu sunt prost, dar nici destept, sunt ca orice om/ Mi-ai facut o rana in piept de nu pot noaptea sa dorm”. Azur, Generic, o parte din muzica copilariei mele. A dorintelor neimplinite, a fantasmelor pe care eu le-am trait la poarta casei matusii mele sau ascunsa dupa gard, sperand sa prind un crampei din vietile lor, ale celor mai mari, cu care apoi sa imi hranesc fiecare vis, diurn sau nocturn.

Dincolo, in Banatul imaginar al sufletului meu, ma astepta barbatul pe care l-am dorit poate cel mai mult. L-am cautat in toti cei care i-au urmat si, intr-un anume fel, o voi face pana la final. Il mai descopar uneori in ideile altora, exprimate public, in atitudinea rebela, nonconformista a unor barbati care ma intriga, dar ma si atrag fatal sau in comportamentele care continua sa ma sperie, asezonate cu alcool, tipete si, uneori, agresivitate. Tot de-acolo mostenesc si naivitatea in fata seducatorilor de profesie, fie ca sunt sau nu constienti de ea.

In fragmentele oltenesti de vacanta, cam atunci cand abandonam un concediu la mare cu parintii in favoarea mersului “peste Olt” cu vacile la pascut, intuiesc ca fredonam pentru el versurile care ma umpleau de elan, de forta si ma faceau sa ma visez luandu-ma la tranta cu toata lumea pentru a nu il mai judeca si condamna. Il iubeam asa cum era si era fratele meu.

Orice ar fi facut el, pentru mine era de inteles, de acceptat, se explica, se justifica. Reminiscentele acestui tip de a iubi ne compun si in timp ce facem alegeri asa-zis mature, rationale. Exista oameni care ar risca orice pentru a-si apara partenerul, indiferent cat de grava ar fi fapta lui, in numele iubirii care ii uneste. Nu mi-a “reusit” acest tip de conduita si de raportare la celalalt, insa am ramas marcata de obligatia de a-l intelege neconditionat pe celalalt. Fara judecati, fara preconceptii. Oamenii sunt liberi, mi-am spus. Iar in spatele acestei rationalizari foarte tarziu am gasit zorii iubirii mele.

Ea s-a intretinut prin vocea tinerilor din jurul meu, cei carora li se permitea jocul iubirii, si in timp ce tanjeam cu dor dupa o comuniune totala asa cum o vedeam sub ochii mei. In triunghiul de iarba din jurul fantanii enorme din sat in fiecare vara poposea o satra de tigani. Isi vedeau de oalele lor, mai furau cate o gaina daca nu acceptai in final sa le-o dai in schimbul unei oale, radeau, tot timpul radeau, iar copiii lor se zbenguiau fara sa oboseasca vreodata. Au trecut apoi foarte multi ani in care, cand ma simteam prea trista ca sa mai suport realitatea, ma-ntorceam la satra mea si ma visam facand parte din ea. O iubire unica, asa cum mintea mea de fetita o crease, in care toti eram impreuna, veseli, daca nu chiar fericiti. Opusul a ceea ce credeam ca traiam in realitate. Refugiul meu pentru nemultumirile pe care parintii mi le aduceau.

Am stins televizorul bucuroasa si mandra de ceea ce descoperisem in calatoria mea psihanalitica, intr-un soi de complicitate cu invitatii emisiunii. Acum stiu de ce imi plac unele manele, anumiti barbati si tiganii. Stiu de ce am crescut doi copii de tigani, imbratisandu-i si pupandu-ne aproape sub privirea scarbita a colegilor mei. Stiu si de ce m-au iubit intens acesti copilasi pe care nu i-a mai egalat  nimeni niciodata.

M-astept la niste rasete rautacioase aflate la umbra autosuficientei. Sexualitatea infantila si manelele,  o asociere de cosmar oare?  Totusi, nimic nu face cat diferenta ce sta in momentul cand, in fundalul alegerii pe care o voi mai face,  o sa pot zambi, amintindu-mi  ca “nu exista-n lumea asta frate ca al meu”!  Doar cei carora nu li  “s-a rupt lantul de iubire” nu ma vor intelege …

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s

%d bloggers like this: