Joc. Let’s elope today

Franturi de viata, cernute prin sita psihanalitica. Pentru prieteni.

Pe vremea cand inca aveam curajul sa ma bucur de-adevaratelea, manifest, zgomotos pentru cele ce mi se intamplau, adica pe la vreo opt sau noua ani, cel mult, gasind ceva prin cartile pe care le tot rasfoiam, alerg sa impartasesc descoperirea cu tatal meul. Alergam dintr-o camera in alta, pe un hol lung de vreo trei metri si, ca orice copil entuziasmat, am deschis usa in viteza, probabil izbind-o de perete. Radeam cu gura pana la urechi, fericita, cand vocea tatalui meu a vibrat dincolo de palierul pe care locuiam, zumzaind parca si geamurile vitrinelor de mobiler demodat in cor cu picioarele mele tremurande: “Taaaaci!”.  

Ani mai tarziu, nu ma mai pot bucura de mai nimic. Nu exteriorizand. Imi traiesc micile satisfactii eu cu mine, foarte rar impreuna cu prietenii, iar atunci cu precautie, ca si cum as calca pe cioburi de sticla. Probabil cea faramitata de iritarea unui adult neinspirat, neatent sau extrem de egoist, functionand, la randu-i dupa principiul placerii. Monstruoase, desigur.

Aceeasi scena face praf trairile mele de bucurie si instituie o imagine mentala a autoritatii, croita deja mai devreme, cam pe atunci cand am luat primele doua batai ce ar fi inspaimantat si un adolescent, deci ce sa mai spun de copilul din mine. A treia a venit cam pe la varsta despre care relatam mai sus si pe care am povestit-o deja aici pe blog.

Mama venea tot tot timpul furioasa de la birou. O asteptam pe jumatate atarnata pe fereastra de la etajul III, unde-mi aveam camera, singura cu vedere la bulevardul pe care ea, mama mea,  urma sa isi faca aparitia. O vedeam alaturi de colegele ei, despartindu-se la o trecere de pietoni, in timp ce eu incercam sa ghicesc daca are vreun mic dar pentru mine. Alergam catre usa curioasa si jucausa, iar in timp ce ea rasucea cheia in broasca, eu deja strigam ‘Mi-ai adus ceva?”. Uneori se auzea un urlet plin de ura, alteori ma pocnea cu ceva peste cap (o paine, un pantof sau o simpla palma).

Cateodata, la sfarsit de saptamana, ma ura si ma ameninta pentru ca eu voiam o baie intr-un lac din apropiere, iar ea o excursie la o cu totul alta locatie, alegerea fiind facuta dupa dorintele mele, de catre tatal meu. Prilej ca ea sa isi manifeste gelozia de neinteles atat pentru ea, cat si pentru mine.

Ma sperie reactiile oamenilor. Ideea de sef caruia trebuie sa ii duc vesti neplacute, pe care sa il contrazic sau caruia sa ii refuz o sarcina contrara principiilor profesiei mele m-a tulburat foarte des, mergand pana la ecouri viscerale. In egala masura, a duce o sarcina la bun sfarsit dupa o solutie gasita de mine pe moment, care era complet noua in raport cu indicatiile superiorului meu, insa in serviciul companiei la care lucram, era o alta ocazie sa ma tem de cel caruia i-o raportam. Ca si cum creativitatea mea nu putea decat sa il infurie celalalt. Orice noutate adusa de mine imi parea a fi robinetul deschis al furiei celuilalt.

Apoi imi revin in minte scenele in care ma asezam la masa de sedinta a unui sef si numai gandul ca am ceva sa ii comunic , ceva care nu e in acord cu ceea ce ii place sa auda,  ma facea sa ma simt in pragul lesinului, dupa o agitatie intens-ravasitoare. Nu va imaginati ca se vedea ceva din afara mea! Nici vorba. Toti colegii ma vedeau undeva la intersectia dintre o femeie aspra, una puternica si, probabil, alta chiar rea. El, seful meu, nu iesea din secventa compulsiva in care imi atribuia teluri matriarhale care vizau ingenuncherea barbatilor. Reamintiti-va, oameni buni, ca eu eram cea care exact in acele momente murea de frica reactiei pe care el urma sa o aiba! ( explicabil sau nu, am pledat aproape zece ani in instanta si am fost perceputa drept un jurist taios)

Mi-a luat enorm de mult timp sa inteleg ca in spatele rationalizarilor/intelectualizarilor de tipul “ar vrea tot timpul ca legea sa fie facuta dupa dorintele lui” , “nu suporta ca cineva sa il contrazica” , “e nebun, asa face cu toata lumea”, “are impresia ca cineva ii submineaza autoritatea sau vrea sa fie mai destept decat el”  stateau, de fapt, amintirile de mai sus, incrucisate, impartite pe bucatele, lipite alandala la gradinita psihismului meu, intr-o grupa prea mare pentru ca eu – la treizeci si cinci de ani- sa  inteleg singura toate aceste repetitii, fara ajutorul unui tert-oglinda.

Let’s elope.

Advertisements

3 Comments (+add yours?)

  1. violeta
    Nov 07, 2010 @ 17:34:21

    Copilaria mea a fost foarte diferita de a ta dar rezultatul este acelasi. Sunt incapabila sa imi manifest bucuria si entuziasmul sau orice alta emotie mai puternica. Eu am avut parte de o dragoste, a bunicii, anihilatoare, acaparatoare, care nu a mai lasat loc de nimic. Pana la urma dragostea poate fi la fel de daunatoare ca si ura 😦 daca este in exces si daca nu i te poti opune.

    Reply

  2. A Hawkening Lady
    Nov 07, 2010 @ 22:10:13

    Vio,
    Sunt total de acord cu tine. Un adult excesiv de afectuos poate bloca in totalitate manifestarile unui copil. E, probabil, una din dovezile care ne scot din tema valentelor altruiste ale iubirii. De fapt, eu as scormoni mai adanc, incercand sa pricep ce anume e iubire si ce nu. Sau chiar ce e iubirea. 🙂

    Reply

  3. violeta
    Nov 09, 2010 @ 10:39:22

    da, asa e, aici e mult de analizat si de definit termenii. Cumva stiu ca nu e iubire sau nu e numai iubire dar ma agat de termenii pe care i-am tot auzit si care au ramas adanc intipariti.

    Reply

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: