Gustul unei amintiri

Am auzit atatea discutii purtate pe diverse tonalitati, cu argumente mai mult sau mai putin fierbinti pe tema amintirilor pacientilor aflati in terapie, incat din cand in cand imi revine in minte o intamplare din propria analiza. N-am incadrat-o nicaieri, deocamdata, desi sunt tentata s-o consider amintire in toata regula.

Era pe vremea cand lasam in urma frica de cutremure, inlocuind-o cu o afectiune a aparatului digestiv si, aproape de nedespartit, cu o puternica anxietate. Un diagnostic care, probabil, ar fi trezit in putini oameni o reactie atat de irationala ca a mea m-a determinat sa renunt la fumat. Aceasta este una dintre cele mai mari realizari ale mele, chit ca nu vad sa am vreun merit. Pur si simplu cuvintele doctoritei – care nici macar nu imi ceruse altceva decat sa nu mai fumez dimineata pe stomacul gol – m-au ingrozit, iar dupa ele n-a mai urmat niciodata vreo tigara.

N-am putut sa nu ma gandesc intr-o zi, multe luni mai tarziu, ca fusesem intarcata la 3 luni, fortat, pentru ca parintii ma predasera bunicilor spre crestere. Cum cele doua familii nu traiau in acelasi oras, e lesne de imaginat ca intarcarea a ramas fara explicatie pentru mintea mea inca neclar conturata.

Totusi, ca orice bebelus descurcaret, am baut lapte cu biberonul. Prea descurcaret: pana la sapte ani.

L-am purtat cu mine la gradinita, in grupa mare si-apoi din nou in cea mare, asta pentru ca am avut acest privilegiu al unui soi de repetentie ciudata, venita nu pentru ca n-as fi fost suficient de buna, ci tocmai pentru ca eram. Si prea buna, dar si prea mica.

Mi-am traversat si clasa I cu sticla mea cu biberon in ghiozdan, printre cartile mele de povesti pe care le citeam inca de cand implinisem putin peste patru ani. Un amestec care intriga educatoarele si, mai tarziu, invatatoarea. Acum, privind in urma, ma vad ca un fel de mutant. Carti si biberon. Ma plictiseam la scoala cand ceilalti invatau sa scrie ori sa citeasca, asa ca invariabil privirea imi aluneca undeva sub tablia bancii unde aveam cate o carte preferata. Insa, in acelasi timp, nu ma puteam desparti de sticla cu lapte. Si cartea, si biberonul ma hraneau pe ascuns, ferite de privirea mustratoare ori dispretuitoare a celorlalti.

In prima dimineata de dupa diagnostic am avut primul atac de panica. Primul din viata mea. Asa ca, in timp ce simteam ca ma prabusesc, sfarsindu-ma, ma agatam din disperare de acea particica a mea lucida, probabil ceea ce altii ar numi inger pazitor, pe care o imploram sa scaneze si sa contina toate aceste trairi in asa fel incat sa gasesc o explicatie pentru ele. Si, cum se intampla de obicei, au inceput sa apara.

Pentru inceput, am constatat ca nu pot sta in casa sub nici o forma. As fi zis ca e claustrofobie daca analiza nu m-ar fi impins mai departe, mai adanc, la radacina acesteia. Nu puteam sa stau in preajma oamenilor apropiati mei – a celor mai multi dintre ei – si nici in casa in care locuiam. Mi-era mai usor pe strazi, printre straini.

In prima dimineata, deci, am iesit din casa impreuna cu partenerul meu de la acea vreme. Ca intr-un scenariu pe care, poate, doar terapeutii il pot suporta, intelegandu-l si, deci, depasindu-l cu bine, ma taram pe strazile din cartier rugandu-ma la Dumnezeul in care nu invatasem sa cred sa ma tina in viata pana la ora la care incepea sedinta mea de psihanaliza. In afara gandurilor de moarte, nimic altceva nu iesea la suprafata atat cat sa pot gasi un fir de la care sa pornesc spre a ma linisti.

Mi-a venit in minte mama care ma ameninta, copil fiind, ca ne omoara si pe mine, si pe tatal meu, punand otrava in mancare. De fapt, nu stiu daca nu cumva il otravea pe el, iar eu as fi sfarsit la fel doar din solidaritate sau iubire fata de el. Simptomele bolii de reflux gastroesofagian ivite peste noapte in viata mea imi aminteau de acele scene violente a caror protagonista devenisem fara sa vreau, doar pentru ca mama isi cauta un fel de participant la delirul ei.

Pusesem in cuvinte aceste asociatii si le rostisem cu voce tare cand omul de langa mine a continuat, parca, aceste ganduri vorbindu-mi despre o fantasma care depasea violenta mamei mele ori, cel putin, asa am simtit atunci, pe loc. O scena sexuala, o femeie penetrata oral de un penis care, tradus din cuvintele lui in imaginea mea, se indesa in gatul acesteia pana cand ar fi omorat-o. Simteam undeva, dincolo de vocea lui, o furie oarba, un fel de razbunare, de revansa pentru neputintele pe care le traia. Am trait aceasta furie pe loc, aparandu-ma de intensitatea acelei fantasme. Pe de o parte, am exprimat dezamagirea de a nu il simti alaturi de mine tocmai cand traiam o stare complet noua in istoricul meu si pe care imi era foarte greu s-o gestionez. Pe de alta, m-a speriat, m-a socat asocierea lui extrem de rapida dintre scena mamei care ma otravea si sadismul din fantasma lui. M-am simtit extrem de singura si, cumva, inconjurata de oameni care nu se pot vedea decat pe ei insisi, cu dorintele ori frustrarile lor, oameni carora le cazusem victima, chiar si intr-o realitate psihica, fara sa am habar.

Doua luni mai tarziu, dupa ce urmam tratamentul medicamentos care sa vindece inflamatia esofagului, de parca acesti oameni chiar reusisera sa ma otraveasca, si dupa ce ma alesesem chiar cu un nou mod de viata, stateam in pat intr-o seara. De insomnie tot nu scapasem, dar asta doar pentru ca facusem casa buna cu anxietatea aceea despre care am mai vorbit. Trecusera ore bune de cand mancasem, cand am simtit, realmente am simtit ca din stomac ceva incearca sa urce prin esofag si sa iasa pe gat. Dintr-odata am simtit ca ma ustura ceva in nas, in nari. Aveam senzatia ca ma inec. M-am oprit din gandurile mele, urmarindu-ma in timp ce m-am lasat in voia acelei senzatii. Era aproape o realitate ca urma sa tasneasca un continut al stomacului care mi-ar fi inundat gura si nasul, m-ar fi usturat insuportabil in timp ce mi s-ar fi facut brusc foarte, foarte frica. Rationand, stiam ca in stomac nu mai e nici urma de continut, pentru ca regimul alimentar si medicatia care golea stomacul rapid faceau in asa fel incat tot procesul de digestie sa fie mult grabit. Si totusi ceea ce simteam, desi ireal, parea a fi intr-un adevarat aici si acum. Urmatorul meu gand a fost ca cineva mi-a varat un biberon pe gat. Nu in gura, ci pe gat. Adanc, adica aproape in gat. Ca laptele a tasnit inapoi pe gura si nas pentru ca eu plangeam. Ca acel cineva, probabil, a vrut sa ma linisteasca. Ca plansul meu l-ar fi enervat, aceasta fiind explicatia legaturii dintre a hrani, ca solutie de a linisti un bebelus, si a indesa un biberon in gura acestuia, grabit, iritat, ca si cum un copil ar fi fost doar un corp care nu simte mai nimic, iar hrana ar fi insemnat doar lapte si atat.

Am vazut in aceasta alaturare de imagini, ganduri si emotii, afecte, un adult care a agresat un bebelus. Un copil neputincios, prea mic ca sa poata striga, sa se poata apara, sa poate cere intr-un limbaj pe intelesul omului mare.

Daca aceasta scena a avut loc sau nu, nu stiu. Insa peste cateva luni am trait experienta amintirii unui gust-miros. De aceasta data ceva mai limpede. Un gust dulce, de zahar pudra, senzatia ca ma inec, ca zaharul mi-a intrat pe nas in timp ce l-am inspirat de pe o prajitura. Apoi amintirea gustului acestei prajituri, specifica zonei mele natale, si a faptului ca a fost favorita mea in copilarie.  Un gust clar, as zice ca intreg. Chiar o amintire.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: