Reconstituire

De cate ori vorbesc, tind sa spun ca tot calvarul a inceput pe la sase ani. Apoi leg franturi de amintiri intre ele si mi se par nepotrivite, asa ca le las dezasamblate, asteptandu-le locul. Probabil ca fusesem ceva mai mare de-atat cand mama m-a pus in rol de adversara a ei de-a binelea. Cu tot ce presupune o buna punere in scena. Cred ca putine lucruri ma sperie mai limpede decat imaginea mentala a unei femei geloase.

In primul an de terapie maturasem cam toate informatiile de pe Internet despre terapeuta mea, suficient de discreta incat sa gasesc detalii putine, numai bune sa ma “arunce” in transferul groaznic la care nu ma gandisem niciodata. De parca as fi putut avea o mama buna transferential, in conditiile in care toti anii mei de viata fusesera dedicati luptei cu mama. Una defensiva, in care cautam modalitati sa ma apar si, cu putin noroc, poate s-o si salvez pe ea, desi habar nu aveam cum sa o fac. Ma inspaimanta gelozia aceea feroce, furia ei, forta fizica pe care o avea si care ma obliga sa ma dublez si eu de-acolo din conditia de copil care e nevoit sa supravietuiasca.

Intr-o zi i-am spus terapeutei ca eu cred c-a divortat si ca nu-i plac fetele tinere pentru ca fostul sot si-ar fi gasit o amanta mai tanara. Stiam, in acelasi timp, ca n-am nici macar o minima dovada in acest sens si, mai mult, realitatea nu imi pusese la dispozitie amanunte. Am purtat-o ani de zile acolo, in spatele divanului, ca pe o femeie care s-ar putea infuria pe mine ori m-ar putea judeca uneori atunci cand vorbeam despre dorintele mele. Am pandit fiecare sunet pe care il scotea, fiecare miscare pe care o auzeam si fiecare gest pe care il intuiam, toate menite a ma sprijini sa anticipez eventualele ei actiuni.

Cu timpul mi-a dezvaluit putin cate putin din spaimele mele sadite adanc in relatia mea cu mama, atat cat sa ma pot vedea asa cum eram. Mica, infricosata, zbatandu-ma sa imi construiesc o platosa interioara, ascunsa de ochii celorlalti, un fel de detectiv. Particular de-a binelea.

Stiam, dincolo de DSM-uri, ca mama traieste un delir. Intelegeam foarte bine ca ea nu mai poate “vedea” realitatea si ca sa ajung aici imi pusesem la bataie toate puterile mele, sperand sa o pot ancora din nou in mijlocul lumii in care cu totii traim. Nu m-am gandit absolut niciodata ca un delir poate fi si salvator intr-o anume masura. Tot anii mei de terapie m-au ajutat. Si, culmea, mama e cea care-a stiut sa spuna ce s-a intamplat cu ea.

Intr-o discutie de familie, nu fara sa fiu nevoita sa-mi iau inima in dinti si sa infrunt autoritatea paterna, am marturisit experientele mele alaturi de mama. Dupa ce toata copilaria am facut eforturi enorme sa ii cer tatalui meu sa protejeze de furia ei, esuand in incercari din cauza amenintarilor ei, am reusit sa ii spun adevarul acum cand sunt femeie in toata firea. Pe mama am asezat-o cu blandete in discutia noastra, rugand-o sa spuna daca isi aminteste acest cosmar pe care l-am trait impreuna cu ea. Eram aproape convinsa ca va nega, poate si pentru ca mai niciodata n-a recunoscut, anterior, ca aceste evenimente au existat. Mama, nu stiu daca pentru ca si-a gasit forta in interior ori pentru ca eram acolo, dispusa sa o inteleg, capabila sa simt drama ei, mama a raspuns afirmativ. Da, ma amenintase cu moartea, fugise cu cutitul dupa mine, in casa, ma torturase cu scenariile in care muream otravita impreuna cu tata, hranindu-ma cu mancarea gatita de ea.

M-a eliberat de ani intregi de chin, de durere, de furie, de neputinta. Am plans in liniste, multumita, daca despre multumire poate fi vorba.

Tata ne privea prostit, ca si cum viata i-ar fi jucat feste. N-am fost foarte intelegatoare cu el. Fusese acolo intotdeauna, dar ceva, nu stiu ce, l-a facut sa refuse evidenta, sa ascunda sub pres o realitate poate cutremuratoare, insa cea a familiei lui. S-a prefacut ca boala mamei nu exista, iar cand n-a mai putut s-o suporte, ne-a chemat pe noi, copiii, sa facem ceva cu ea, cu sotia lui.

Am indraznit sa explorez un  pas mai departe in delirul mamei, intreband-o despre gelozia ei, mascat. Mi-a vorbit cu un zambet pe fata, un zambet al increderii in mine, cea care urma sa ma solidarizez cu ea si s-o protejez de sotul ei, si un zambet de satisfactie, aproape copilaresc, adresat lui, barbatul pe care l-a iubit. Mi-a spus ca el o gasea urata. Pur si simplu asta credea ea. Avea drept dovada felul lui de-a se plimba cu ea pe strada, cu un pas in fata ei, ca pentru a se dezice de relatia pe care o aveau. Nu, nu credea ca e o femeie urata. Poate doar ca e delasatoare, nu se mai aranjeaza; nici macar atunci cand el, sotul ei, o roaga sa mearga la coafor. Am intrebat-o ce-o impiedica sa isi acorde mai multa atentie si mi-a raspuns ca nu stie. Zambea in continuare.

Cumva, nu stiu cum, mi-a venit in minte o intrebare: de cand n-o mai considera el frumoasa, dupa parerea ei?

“Lui ii plac femeile cu parul lung, asa mi-a zis cand ne-am cunoscut”

Am privit parul cumva scurt al mamei si in mintea mea s-au conturat intrebari si s-au aruncat cu repeziciune unele peste altele fragmente de ganduri, imagini, toate ducand catre moartea surorii mele. Mama era o femeie tanara, avea treizeci si patru de ani, aproape varsta mea de acum. Ea, sora mea, abia incepuse clasa I. Eu ma apropiam de finalul clasei a IV-a, avand-o alaturi pe cealalta sora, care isi implinea primul ei an de viata. Mi-o amintesc pe mama noastra slaba. Extrem de slaba, epuizata de zilele si noptile petrecute in spital in incercarea de a-si salva copilul. La inmormantare mama era o umbra. Cu mintea mea de copil am putut s-o vad exact asa: o umbra care ma temeam c-o sa se stinga, o sa dispara. Tata era negru la fata. Intunecat de suparare. Daca ma privesc in fotografii, eu par senina. De parca moartea nu avea voie sa ne cotropeasca pe toti, trebuia ca cineva sa ramana cat de cat viu in familia noastra.

Revin si privesc in ochii mamei, in timp ce tatalui meu ii fac semn sa nu intervina. O intreb:

“… si tu cand te-ai tuns scurt?”

A raspuns rapid cu “aaa, nu mai stiu asta …”. Am ajutat-o cu o noua intrebare:

“La moartea surorii mele aveai parul scurt?”

si ea mi-a replicat sigura pee a, semn ca intr-adevar stim ce se afla in noi, chiar si atunci cand acolo purtam un delir:

“Nu. Atunci aveam parul lung. Cred ca dupa inmormantare m-am tuns.”

Abia in acea clipa mi-am amintit o fotografie cu ea, cu un batic negru pe cap, in spatele sicriului fiicei ei, iar de sub panza neagra se vedea un par strans in coada, atarnand pe spate.

Acesta a fost destinul ei. Si-a sacrificat feminitatea ca pret pentru durerea pricinuita de moartea fiicei ei. O femeie care s-a simtit prea vinovata de pierderea copilului, asa incat s-a ascuns in spatele unui delir complicat in care sotul ei n-o mai considera femeie, n-o mai doreste, ravnind la alte femei. Ba chiar la propria fiica. Eu.

Patru ani de analiza personala si vreo douazeci de ani de amenintari si insulte. Imposibilitatea de a fi parte dintr-un cuplu. Ganduri despre dispretul barbatilor fata de femei, despre gelozia femeilor fata de ale femei, sexualitate adanc ingropata.

Atat a costat aceasta reconstituire.

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: