Cuierul si divanul

Pornisem hotarata sa renunt la inca o sedinta, folosindu-ma de toate motivele mele obiective. In secret, acel putin secret care imi mai ramasese fata de mine insami, stiam ca subiectivele (motive) bat obiectivele mai ceva decat viata filmul. Zic mai ceva pentru ca viata insasi e compusa, dictata din cotlonul acestor atat de subiective motive.

Am pasit pe o usa intunecata intr-un spatiu nou, luminos, pe care il asteptasem cu o oarecare vioiciune in urma cu cateva saptamani. Imi parea a fi un pas de bun augur. Brusc, nu mai stiu cand si cum, am decis sa ma restrang cu tot cu bagaje, incepand cu numarul de sedinte si sfarsind, cum altfel, cu marturisirile pe care (mi) le fac. Asadar, am pasit. M-a poftit, ca niciodata, sa imi las haina in cuier. Un val de furie, rapid alungata de strajerii mei interior, si-a facut simtita prezenta somatic.

Nu stiu dac-am spus vreodata ca nu mi-a reusit o buna relatie intre soma si psyche. Traiesc cu ele usor mai adunate, le-am facut acum vreun an prezentarile, iar de curand au acceptat sa isi mai petreaca un pic din timpul lor impreuna. Pur si simplu se incapataneaza sa creada ca se vor putea ocoli cat mai des cu putinta. In fata cuierului asistam la o intalnire induiosatoare in care furia imi dadea ghionturi din corp. Mi-am lasat haina in cuier, disciplinata, si am pornit catre divan.

Un drum lung. Prea lung, mi-am spus, continuand sa privesc la canapeaua asezata in cel mai indepartat plan. M-am asezat stinghera, de parca nu-mi era locul acolo, iar femeia din spatele meu ar fi devenit brusc alta, odata cu spatiul noului cabinet. Daca n-as fi fost cotropita de onestitate de la nastere incoace, poate ca nu i-as fi spus nimic, aproape in ciuda scopului pe care orice pacient il are in terapie. As fi pastrat o farama din mine numai pentru mine, ferita de privirea ei patrunzatoare chiar si atunci cand n-o vedeam. O minte agera, invidios de agera, care-i foloseste chiar si atunci cand crezi ca nu te poate vedea.

“Tocmai astazi, cand am venit sa va spun ca sunt nevoita sa renunt la o sedinta, dumneavoastra ma intampinati cerandu-mi sa imi las haina in cuier. Vaga furie pe care am simtit-o ma face sa cred ca ma deranjeaza propunerea aceasta. Nu stiu inca de ce.”

Apoi ma intorc la explicatiile mele care insotesc decizia de a ne vedea mai rar. Plang. Plang cam din orice. Ma simt neputincioasa.

Ca o paranteza, ideea de neputinta imi aminteste de o intrebare pe care o aud adesea: nu devii dependent de terapeutul tau? Imi vine sa replic de fiecare data ca tocmai asta nu mi-a reusit in atatia ani de terapie. Sa devin dependenta. Sa traiesc o dependenta buna. Asa, subtil, am mobilizat multe resurse ca sa ma tin departe de orice forma de atasament, pentru ca tocmai acest atasament m-ar fi putut distruge. De fapt, nu el, cat mama. Mama cea agresiva, furioasa. Gelozia ei. Ura. Toate, dac-ar fi mirosit o urma de atasament, m-ar fi inghitit fatal. Mai bine nu …

Ma hotarasc impreuna cu ea ca nu e totul pierdut, ca mai exista solutii sa ne redresam. De fapt, sa recuperam o relatie pe care eu o simteam cumva ratata. Nu pierduta. Ratata. Nu ne-a reusit, pur si simplu. Plec cu gandurile impartite.

Intr-un gand, cabinetul ei seamana izbitor cu ceea ce s-a numit “camera mea” dintr-un vis anterior. Acel spatiu construit in timp pe care l-am relatat in scris. O incapere lunga, formata din doua camera al caror zid, ce ironie, cazuse. Fusese daramat.

Ca-n vis, asa si-n realitate. Cu o canapea in prima camera si cu un birou. Acel birou pe care, din priviri, il cautasem in vis.

Cu o canapea in cea de-a doua incapere. Aceea pe care in vis o vedeam inaltata. Aceea in care in vis aveam o canapea pe care imi imaginam c-o voi inlocui cu un pat matrimonial. O incapere lunga, luminoasa, cu iesirea in prelungirea celor doua camera-vagon. O singura deosebire. Ferestrele din visul meu se aflau pe partea dreapta.

In celalalt gand, cuierul. El imi aminteste de vechile cabinete, acolo unde niciodata, dar absolut niciodata nu mi-am lasat lucrurile in el. Mi le-am azvarlit pe fotoliu ori pe divan uneori sau, altadata, le-am asezat cu atentie si cu intentie in aceleasi locuri. Insa niciodata n-am renuntat la acest obicei.

Coborand scarile blocului, imi amintesc cum, intr-un moment de mare anxietate, ii spuneam ca nu suport sa ma priveasca. Nici cand vin, nici cand plec. Asa ca alergam, depasind-o la intrare, pentru a ma dezbraca rapid si-a ma intinde pe divan, dupa care, la final de sedinta, stateam cu spatele la ea si ma imbracam, apoi ma indreptam grabita spre usa, aproape fortand-o sa ajunga mai rapid la iesire. Si nu-mi place sa ne privim in ochi. Nu in afara sedintei. E ca un tabu cu care am intrat in terapie. Suntem acolo pentru a ne face fiecare treaba. Cand sedinta se incheie, se sfarsesc si rolurile noastre, astfel ca n-avem motive sa ne privim ori sa ne vorbim.

Acum, de cand cu ideea ei de-a folosi cuierul, ma tem de apropierea noastra din holul acela micut. O intimitate pe care nu sunt pregatita s-o suport.

In urmatoarea sedinta, printre alte lacrimi, ii vorbesc despre felul in care m-a scos afara, in hol, in cuier, stricand singura apropiere pe care o putusem crea intre noi. Aceea dintre hainele mele de pe fotoliu aflate sub ochii ei, in timp ce eu vorbeam de pe divan. Uneori azvarlite, alteori voit aranjate. Acum, dintr-odata, am ramas acolo doar ea si eu. Mai dezbracata ca niciodata.

Drept urmare, in viata mea reala, in opozitie cu cea din terapie,  am adus o sedinta in plus si un pat matrimonial in locul canapelei cu care ma obisnuisem. E-adevarat, intr-o incapere mult mai luminoasa, cu iesire separata.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: