Destinul unei dorinte

Un pat matrimonial ar fi si simbolul reinvierii unei dorinte. Fragile ori coplesite de destinele celorlalte dorinte, cele care au precedat-o si, cumva, i-au dat viata. Vorbesc despre dorinta de a avea copii, eliberata incetul cu incetul in anii de terapie care m-au reconstruit, insa abia dupa ce am acceptat sa pasesc treapta cu treapta, uneori sarind doua sau trei deodata, pe scara spiralata a vietii traite invers. Dinspre prezent spre trecut.
Cochetam cu aceasta dorinta aparuta in chip de oaspete caruia nu-i mai deschisesem usa pana atunci, cand am auzit primul gand concretizat in cuvinte rostite:

si daca copilul meu – cel pe care l-as naste – moare?

Mi-am continuat discutia in vreme ce in minte ma asezam in fotoliul analistului pregatita sa ma ascult cu atentie.

Murise sora mea.

Murise si unchiul meu, fratele mamei si copilul bunicii mele. Murise si fratele bunicii mele, copilul strabunicii.

Pareau suficiente morti cat sa nu gasesc temerea mea straina. Asa ca aproape ca m-am pus sa dorm linistita de minima explicatie gasita.

Inainte sa apuc sa visez, m-a izbit un nou gand, alta temere:

 

si daca el, tatal copilului pe care l-as naste, moare? Daca mama lui ma va da afara din casa?

 

Recunosc c-am ramas uimita si fara explicatii care sa vizeze propria-mi viata, asa ca m-am ancorat in realitatea cotidiana, acolo unde exista o discutie ce ar fi putut alimenta aceasta intrebare rasarita in mintea mea. Stiam, totusi, ca trebuie sa mai fi fost ceva. Ca o teama nu isi scoate capul daca nu are un bun insotitor care sa o duca spre suprafata.

Visez.

Vad o mana, un brat. Stiu ca este al unui copil si mai stiu ca tatal lui, al copilului, il taie cu un cutit. Vad cateva taieturi sapate in carne, insa mai mult asemenea unui timp incremenit, in care sangele nu mai poate curge, nu mai siroieste. E incastrat intr-un corp si-si mai pastreaza doar culoarea. Acel rosu care aminteste de existenta lui. Un semn al vietii.

O mama e furioasa. N-o vad. Stiu ca exista si mai stiu ca e plina de furie. Ca vrea sa se razbune pe sotul ei, barbatul ucigas de copii. In acest plan de razbunare mi se deruleaza in fata ochilor imagini cu o femeie frumoasa, imbracata intr-o bluza viu colorata, o femeie ingrijita. Sunt ca niste cadre, niste fotografii din albume, pe care cineva mi le prezinta incercand sa imi spuna, probabil, ceva. Gandul meu ramane atent mai departe la scopul femeii. Furia atat de intensa ia forma seductiei.

In continuare eu sunt in afara scenei pe care se joaca acest episod de viata. Privesc asemeni unui spectator nevazut, insa traiesc cu intensitate acele afecte, de parca ar fi fost ale mele.

Imi spun in gand ca ea, femeia, mama copilulului, isi seduce sotul pentru a avea un alt copil. Un copil in locul celuilalt. Celui sacrificat. Omorat. De tata.

O vad catarata in spatele barbatului ei. Nu le vad fetele. Mai degraba picioarele. Patru picioare. Sunt un pic confuza, ca si cum n-as sti cati oameni erau acolo si, drept urmare, cate picioare ar fi trebuit sa vad. Apoi raman in confuzia mea, intrebandu-ma care sunt picioarele ei si care ale lui.

Ies din acest vis pentru a intra in altul. Sunt intr-o apa, un lac. Incerc sa ma salvez impreuna cu niste oameni si ma vad intr-o barca. Altii ne urmaresc, nu mai stiu exact de ce vor sa ne omoare. In departare zaresc o alta barca. Imi spun ca si acestia ne vor omori, desi pe ei ii simt cunoscuti, un fel de vecini. Facem niste semne din maini. Ii vad mai aproape si ii recunosc. Fiul terapeutei mele si prietenul lui.

Nu mai stiu daca visul a continuat ori ba. Stiu doar ca l-am supus analizei in sedinta urmatoare.

Cei doi tineri din barca: fratii mamei mele, unchii mei.

Asociez intreaga scena cu sotia furioasa si sotul sedus, imaginea cu ea aflata in spatele lui, cocotata pe el, cu felul in care un copil priveste jocurile cu continut sexual dintre mama si tatal lui. Picioarele care atarna, confuzia legata de apartenenta lor, ma face sa vorbesc despre acelasi copil, prea mic pentru a distinge ori prea tulburat de cele pe care le vede. A fost un vis al imaginilor. Nu al sunetelor asa cum adesea se intampla in amintirile noastre, ale copiilor din noi.

Vorbesc despre mana aceea aproape transata de ceea ce stiam in vis ca este un barbat, tatal unui copil, si ma gandesc la mama. A avortat un copil inaintea nasterii mele. Din nefericire a apucat sa il vada, sa pastreze informatia ca era un baiat. A negat ani de zile ca ar fi fost un avort, spunand tuturor ca a murit dupa nastere. Minciunile acelor ani de comunism, drama unei femei, felul in care s-a temut de furia mamei ei, probabil. Un avort despre care acum, foarte tarziu, mi s-a spus ca ar fi venit ca urmare a deciziei comune a tatalui si mamei mele. Intuitia mi-a spus in clipele in care i-am ascultat ca decizia a fost a tatalui meu. In principal a lui. Si-a justificat neputinta de a creste un copil prin lipsurile materiale. “N-aveam o casa, nu aveam nimic.”

Tatal ucigas de copii din visul meu.

Femeia care isi doreste un alt copil. Un copil de inlocuire.

“Tatal tau si-a dorit intotdeauna o fetita”, imi spunea mama. Am stiut intotdeauna ca a fost asa, cu foarte mult timp inainte de a imi spune mama acest adevar. S-a purtat cu mine de parca as fi fost exclusiv copilul lui. Nu unul care isi va avea propriul destin, ci unul care ii va construi lui un destin diferit, probabil mai bun decat cel pe care si-l faurise singur.

Mama n-a mai avut niciodata baieti.

Ii spun, deci, analistei, ca inclin sa cred ca acel copil omorit din visul meu e ecoul fratelui meu avortat, omorit. Imi spune ca a simtit si a gandit la fel. Nu e usor, ma gandesc, dintre atatia morti sa poti alege. Si, mai ales, sa alegem la fel. O simt pentru prima data, nu stiu de ce, alaturi de mine in alt mod. De parca am fi fost egale. De parca acum as sti si eu cum functionam. Noi. Psihanaliza. Terapia.

Ma intorc la discutia diurna, cea de dinaintea visului. Cea in care dorinta mea de a avea copii naste temerea ca imi va muri copilul.

Si mai departe, la teama ca tatal copilului va muri si eu voi fi data afara din casa, impreuna cu copilul.

Brusc imi amintesc destinul bunicii mele.

Mama ei a fost data afara din casa. Asa ca si-a luat fiica (pe bunica) si-au plecat in lume. A lasat in urma un fiu mort. A creat in fata un destin de copil aproape abandonat, dand-o pe bunica unei familii ca sa ii fie sluga.

Vorbesc cu uimire despre acest puzzle care se dezavaluie intr-un scurt moment de viata, dar mai ales intr-o izbucnire a unei dorinte atat de adanc ingropate. Acum, cand pun literele pe hartie, imi spun ca acesta e visul oricarei analize. Sa ajungi acolo, in groapa comuna transgenerationala, sa dezgropi la propriu mortii – la propriul psihanalitic, desigur – ca sa poti sa salvezi viitorul unui om, copilul urmas al familiei sale extinse.

“Daca o sa am un baiat, o sa moara, asa cum au murit fiii mamelor mele? Daca o sa am o fata, voi fi data afara din casa, asa cum au fost date femeile din familia mea?”

Strabunica are un baiat si o fata. Nelegitimi. Baiatul ii moare. Familia o da afara din casa impreuna cu fata ei. Pentru ca avea un copil nelegitim.

Bunica are doi baieti si doua fete. Un baiat ii moare. Pe o fata o da afara din casa pentru ca ramane insarcinata nelegitim.

Mama (cealalta fata a bunicii mele) avorteaza un baiat. Mai tarziu isi pierde si o fata.

Eu, in desisul acesta al familiei mele, imi vad dorinta de a avea copii pusa fata in fata cu ceea ce a rezultat din dorintele femeilor-mame din care in multe feluri m-as nascut.

Analista mea imi spune:

“S-ar putea ca aceste temeri sa paraziteze dorinta de a avea copii. Trebuie sa lucram pe ele, pentru ca pot sa va impiedice sa ramaneti insarcinata.”

M-am ridicat de pe divan si-am continuat sa ma gandesc la cuvintele ei, lasand totusi gandurile in fundal si dand prioritate unor trairi pe care le-am simtit mai importante. Am simtit o bucurie a impartasirii, a unui “impreuna” pe care in putine momente l-am simtit cu adevarat in terapie. L-am luat ca pe un inceput de mama buna. Poate un pic mai grabita decat mine, mai dornica ori mai constienta de cele ce mi se intampla.

Daca nu mi-as aminti inca destul de intens calvarul pe care il traiam acum un an in terapie si, mai ales, in viata mea din afara ei, aproape ca as numi acest nivel de intelegere o minune.

Insa stiu ca nu exista minuni, doar un travaliu intens, o dorinta de vindecare si o intalnire norocoasa cu terapeutul potrivit.

Asa cum mi-am tot dorit in primii ani de analiza, mai visez inca sa aflu cum a trait ea, analista, terapia mea.

“Oare de ce ma preocupa sa stiu asta?” ma indeamna sa caut raspunsul psihanaliza.

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: