Pe autostrada psihismului uman

Candva, pe la inceputul analizei, am fost nevoita sa ma intorc temporar la o sedinta pe saptamana. Era prea devreme ca sa inteleg rostul celor trei sedinte si, cu atat mai putin, legatura dintre evenimente, decizii si justificari obiective sau aparent obiective. Spre binele meu, peste trei luni am revenit la ritmul obisnuit si-am continuat asa vreme de ani buni, pana cand, intr-o zi…

A fost vorba despre granite. M-am lasat invadata cea mai mare parte a vietii mele. E dificil sa traiesti ambivalent, prins intre a te apara si a te oferi celuilalt ori, daca ma gandesc mai bine, a accepta cererea celuilalt. Stii ca poti suporta suferinta altuia, ca poti oferi alinare in schimb, ca o traire prea intensa striga ceva intr-un plan doi, de multe ori inaccesibila noua, insa pentru care chiar exista urechi de auzit.

Coborand iar si iar dintr-un tren

Eram amandoi intr-un bistro. Pe pereti, peste tot, era plin de fotografii alb-negru, cele mai multe facute in toiul unei ierni. Mi-a atras privirea o gara. Semana mult cu gara din oraselul bunicilor mei. Apoi o fetita fotografiata intr-un tren. Singura. Avea vreo 9 ani. Un ochi urias o privise pret de o clipa prin usa batanta care separa coridorul compartimentelor de cel al usilor pentru coborare. Privea printr-o fereastra de la inaltimea ei de putin peste un metru. Nu stim incotro. Pur si simplu privea la adapostul unei caciulite trase peste urechi. Parca as fi fost eu…

O iarna cu zapada pana la genunchi, cu viscol si fete impietrite in grimase pe care le vor mai descifra poate doar anii scursi din vietile urmasilor celor din fotografii. Franturi de intamplari banale pe care ai crede ca imortalitatea le va rata in absenta unui bun fotograf. Iata ca nu! Cu privirea atintita in oglinda ori in ochii arzatori ai altui om, trecutul se insufleteste dramatic. Un puzzle se reface ambitios, adesea in ciuda vointei noastre, povestind destinul celor de dinaintea noastra. Un fel usor sinistru de a rescrie un scenariu ce deja fusese trait.

Scenariul acesta pompos numit iubire

Voua ce vi s-a spus despre iubire? Sau, daca nu vi s-a spus mare lucru, voi ce v-ati imaginat ca ar fi ea? N-ati trait nici unul sub presiunea iubirii ca sentiment perfect, de neatins, care te invita sa il traiesti si niciodata nu iti reuseste cu-adevarat? Niciodata n-ati incercat, unii dintre voi, neputinta aceea aflata la raspantia dintre un sentiment candid, atotcuprinzator, ravasitor si faptele oamenilor care-l fac sa cada ca un mar perfect rotund, stralucitor, imbietor, pleoscaind intr-o mare de noroi?

Sunt dintre aceia pentru care iubirea poate fi un cosmar, o invitatie la depresie prelungita in eternitate pentru imposibilitatea de a vindeca oamenii de nevoia de a fi iubiti.

Cu moartea pe moarte calcand

Celalalt inseamna intotdeauna teama de moarte. Uneori sa ma tem de moartea lui. De cele mai multe ori ma tem sa fiu bantuita de ideea mortii mele. Nu stiu, dar cochetez cu posibilitatea ca acest gand repetitiv sa se furiseze in umbra iubirii sau a partii ei mai ascunse, nedetectabile a nevoii de a fi iubita. Si totusi aici, la suprafata vietii, unde intalnirile devin posibile, eu ma gandesc la moarte ca la un stapan suprem care nu ma mai lasa sa ma joc mai departe. Decide pentru mine ca tot ceea ce n-a fost facut asa va ramane. Istoria mea s-a scris atat cat am fost capabila sa o umplu cu pagini, paginile cu randuri, randurile cu cuvinte, cuvintele cu litere, literele… Literele cu idei, ideile cu trairi, trairile cu dorinte.