Celalalt inseamna intotdeauna teama de moarte. Uneori sa ma tem de moartea lui. De cele mai multe ori ma tem sa fiu bantuita de ideea mortii mele. Nu stiu, dar cochetez cu posibilitatea ca acest gand repetitiv sa se furiseze in umbra iubirii sau a partii ei mai ascunse, nedetectabile a nevoii de a fi iubita. Si totusi aici, la suprafata vietii, unde intalnirile devin posibile, eu ma gandesc la moarte ca la un stapan suprem care nu ma mai lasa sa ma joc mai departe. Decide pentru mine ca tot ceea ce n-a fost facut asa va ramane. Istoria mea s-a scris atat cat am fost capabila sa o umplu cu pagini, paginile cu randuri, randurile cu cuvinte, cuvintele cu litere, literele… Literele cu idei, ideile cu trairi, trairile cu dorinte. Daca istoria se scrie din dorinte, moartea ma impinge sa regret viata pentru ca n-am reusit sa fac ceea ce mi-am dorit. Teama mea de moarte ia intotdeauna aceasta forma. A regretului. Dac-as putea sa ma vad murind cred ca as plange cu lacrimi de crocodil, regretand pana si eu, spectatorul, ca sub ochii mei se moare dorind in continuare.
Cand eram copil si pana tarziu in adolescenta ma razbunam pe cei care imi provocau suferinta. Nu orice suferinta, ci aceea ultima, cand simti c-ai indurat enorm. Ai tot tolerat cantitati impresionante de furie venite din ceilalti, ai strans din dinti promitandu-ti ca acesta va fi binele facut tuturor, dar totusi sacrificiul tau nu pare sa ia sfarsit. Si-atunci iti aduni ultimele puteri ca sa le urli celorlalti nedreptatea aceasta facuta tie, in care tu ai acceptat cererile lor aproape inumane de a te lasa patruns de nebunia lor ca sa ii salvezi.
Ma asezam intr-un colt retras si, inchizand ochii, ma vedeam murind. Plangeam in realitatea aceea inca plina de furie, plangeam pentru ca nu aveam unde mai departe sa deversez suvoaiele de afecte si vieti omenesti, iar in mintea mea se derula o scena dubla: eu muream ingropand astfel, facand sa inceteze, partile acelea insuportabile de destin, iar ei, tortionarii mei, sufereau ca ma pierd, traiau indurerati disparitia mea.
Astazi rar mai pot sa plang in acest mod. E prea devreme ca sa stiu daca e bine sau rau, in masura in care binele ar fi capacitatea mea de a distinge realitatea obiectiva de cea psihica, maturitatea de copilarie, prezentul de trecut.
Intalnirea mea cu celalalt inseamna siruri interminabile si moduri complet diferite de a muri. Celalalt e sursa mea de tensiune, un fel de bici ce lasa urme arzatoare in sufletul meu ori un fel de lama taioasa care ma imparte in multe bucati pe care fac eforturi uriase sa le tin impreuna. Cutitul reteaza, eu pun la loc, ca intr-o manifestare compulsiva a obsesiei de a nu ma pierde pe mine. Nu taietura ma doare, ci spaima ca n-as mai fi intreaga. Ori chiar mai mult. Spaima ca exista cineva care decide pentru mine. Ma taie. Ma chinuie. Ma omoara. In final, iesirea din viata e moartea. N-o sa mai pot tine laolalta trup si minte, freamatul acesta de celule nascandu-se si murind pentru ca eu sa pot scrie o scurta istorie. Si-atunci ma intreb cu tristete la ce bun un altul care sa secere acest dans magnific, de parca muzica ar continua sa cante neincetat?
Celalalt e cineva despre care inca invat sa il intalnesc. In fiecare zi apas rewind-ul imaginar al muzicii pe care toti cei vii o ascultam si incerc sa imi potrivesc pasii. Si iar constat ca nu gasesc un pas nou, ci il repet pe acelasi, privind cum doi bocanci se calca unul pe celalalt.
Nici macar nu-s ai mei amandoi.
A Hawkening Lady 