Pe autostrada psihismului uman

Candva, pe la inceputul analizei, am fost nevoita sa ma intorc temporar la o sedinta pe saptamana. Era prea devreme ca sa inteleg rostul celor trei sedinte si, cu atat mai putin, legatura dintre evenimente, decizii si justificari obiective sau aparent obiective. Spre binele meu, peste trei luni am revenit la ritmul obisnuit si-am continuat asa vreme de ani buni, pana cand, intr-o zi…

A fost vorba despre granite. M-am lasat invadata cea mai mare parte a vietii mele. E dificil sa traiesti ambivalent, prins intre a te apara si a te oferi celuilalt ori, daca ma gandesc mai bine, a accepta cererea celuilalt. Stii ca poti suporta suferinta altuia, ca poti oferi alinare in schimb, ca o traire prea intensa striga ceva intr-un plan doi, de multe ori inaccesibila noua, insa pentru care chiar exista urechi de auzit.

Nu stiu nici astazi cum poti invata sa ai un astfel de rol, dar inteleg ca se poate. E ciudat sa nu-mi pot imagina lectii de empatie, de vreme ce eu insami am invatat sau am pastrat aceasta capacitate de-a lungul vremii. Ingrozita de cel mai terifiant mecanism de aparare, asa cum l-am experimentat eu in proximitatea altora cu radacini intr-o comuna primitiva psihismului, dupa ce m-am gasit captiva in scenariul persecutor al celuilalt, am gasit resurse sa fug. O aparare la fel de imatura, ati putea spune, insa ultima care ma salva de putinatatea granitelor mele. Indepartarea de celalalt, indepartarea in general, ca solutie pentru a ma detasa, a vedea mai bine, a gestiona clocotul acela interior care in fiecare secunda poate naste vindecare.

Sunt multe moduri de a fugi. Privesc in urma si imi vine sa zambesc. Erau zile, multe, multe, repetate, in care furia mamei mi se parea nesfarsita. Credeam ca niciodata n-o s-o mai pot ajuta sa fie femeia aceea normal, calma, mama unor copii reusiti, sotia unui barbat care-a iubit-o permanent. De fiecare data imi arata, ca la comanda, aceeasi fata care ma ingrozea. Uneori rabufneam, de cele mai multe ori plangeam cumva in surdina, in fundalul vietii monotone a familiei mele. S-a intamplat de cateva ori sa ma refugiez intr-o fantasma nu atat calda, cat calma. Albul e liniste. Albul e o intindere nesfarsita, e plat, dar nu platitudine. Intr-o mare de alb, eu, linistita, citeam. Ma imaginam in patul acela imaculat, sorbindu-mi cumpatat clipele de bine. Undeva, in umbra reverie mele, medicii ar fi intervenit oricand. N-a fost nevoie. Au ramas gardienii nevazuti ai sufletului meu.

Asa ca am fugit catre ei, fara sa pretind mare lucru. Doar un ragaz pana cand voi putea sa ma linistesc si sa pornesc mai departe.

Apoi am scazut la doua sedinte.

Separarea vi se poate parea treaba usoara. Nu va lasati amagiti. Pana si independenta din mine a trait aceasta experienta intr-un mod alambicat, greu inteligibil si care inca isi continua agale cursul.

As fi pariat cu ochii inchisi, acum cinci ani, ca nu ma pot separa pentru simplul motiv ca nu am fost iremediabil sau puternic legata vreodata de ceva ori cineva. Fara idoli. Fara preferinte pentru ceva anume. Fara teluri incapatanate. N-aveam habar ca a te opune cu inversunare oricarei forme de atasament era semnul unei strasnice conexiuni facute intre mine si ceilalti.

Dar cand n-ai granite, nu poti intelege separarea, nu? Separarea ca diferentiere. Cand tu sau celalalt, trairile tale ori ale lui, circula nestingherite, la gamada, pe Autostrada Psihismului Uman, nu te astepti ca regula sa fie circulatia pe dublu sens. Alinierea aceasta ar putea sa fie opera unui coregraf perfectionist, insa perfectiunea nu exista. Furia mea se contopeste ori se razboieste in mijlocul strazii cu rusinea proaspat nascuta din neputinta altuia. In viteza, vinovatia le spulbera pe amandoua, triumfatoare.

E adevarat ca nu e de neimaginat si nici nemaivazut ca undeva, pe margine, sa vezi o furie uitata de lume mergand agale, usor inrosita in obraji, semn ca inca mai dogoreste. Si totusi, n-are chef de batalii inutile.  Nu e resemnata. A zis ce-a avut de zis si-a plecat mai departe incotro a vazut cu ochii.

“Am avut un vis. Eram cu dumneavoastra intr-o incapere. Parca era o sedinta de terapie. Nu stateam pe divan si nu stateati pe fotoliu in spatele meu. Eram fiecare pe cate o canapea, fata in fata. Acolo, langa dumneavoastra, era o prietena din orasul meu natal. In mijlocul camerei era un copil de vreo trei-patru anisori. Nu stiu de ce, pentru ca nu se intampla ceva explicit in vis, insa in timp ce vorbeam in mintea mea se derulau ganduri de nemultumire fata de prezenta acelei femei in incapere. As fi vrut sa fiu doar eu, sa fie doar terapia mea si atat. Continuam sa vorbesc, insa acum ma deranja si copilul. Ochii lui caprui mi-au atras atentia. Parea sa fie aceeasi privire cu a nepotului dumneavoastra, cu a copilului pe care inainte de sedinta trecuta l-am remarcat la lift impreuna cu doua doamne, probabil bunicile lui. Atunci va spuneam ca m-am gandit ca baietelul ar putea fi chiar nepotul pe care il aveti, iar una dintre femei cealalta bunica. Dumneavoastra ma asteptati in cabinet, deci doar cealalta bunica l-ar fi putut ingriji.

Apoi, in vis, ati rabufnit. I-ati reprosat femeii ca asa nu puteti face terapie, ca nu aveti cum sa o ajutati si pe ea, si pe mine. Erati furioasa, iar eu ma gandeam ca ati spus si ati simtit exact ceea ce ma framanta pe mine.”

“Nu e loc pentru dumneavoastra nicaieri”, mi-a replicat terapeuta mea, o replica la cererea nerostita. Nici in vis, nici in realitate.

Un lant de asociatii m-a facut sa ii spun, smulgandu-mi cuvintele din forta emotiilor, ca discutasem cu o prietena despre vacanta terapeutei care tocmai e pe cale sa inceapa si despre faptul ca as vrea sa imi recastig sedinta pierduta pe vremea cand aveam nevoie sa ma distantez. Ca-n vis, mi-a fost greu sa ma imaginez pe mine pe primul plan, rostind cu fermitate o cerere-dorinta.

Daca doriti o sedinta in plus va trebui sa imi spuneti.”

Am fost atenta o secunda la freamatul din interiorul meu si i-am raspuns:

Pai…v-am spus deja”.

Mama se infuria de fiecare data cand ii ceream ceva, orice. O podidea nefericirea si cand acelasi ceva i-l ceream tatalui meu. Ma aparam nemaicerand nimic. Iar cand dorinta iesea invingatoare rupand lanturile in care o ferecasem, lasa si portile larg deschise in urma atat cat sa ma las prinsa in imbratisarea oribila a furiei mamei mele.

Uneori o sedinta in minus, la momentul, locul si persoana potrivita, inseamna crestere. E ca si cum te-ai da un pas inapoi, un pas mare, sau doi sau trei, cat sa poti face o saritura in lungime curajoasa.

Nu un sut in fund, ci un pas inapoi e, cateodata, un salt inainte.

Advertisements

1 Comment (+add yours?)

  1. Theorema Lu' Chibritu
    Sep 14, 2011 @ 00:08:12

    Lady, ce frumos e textul asta, ce frumos scrii, imi amintesti incredibil de bine de Kerri Sakamoto cu al ei roman (ultra psihanalizabil) “Campul electric”.

    Reply

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: