Scrisori imaginare catre un tata real (I)

You say I’m crazy

‘Cause you don’t think I know what you’ve done (...)” – Sam Smith I know I’m not the only one

Dear, my dearest,

Iti scriu de la zeci de ani departare ca sa iti spun ca, finally, am inteles. Nu numai ca n-am fost singura, am fost prea multe, toate nebune. Nebunele din mintea ta. E mult prea trist sa vad ca pe unele ai reusit sa le transformi in nebune la propriu. Cu altele iti duci lupta in continuare cu obstinatie. Ramane acest mister pe care ura mea probabil il va ingropa, nu a ta, asa cum poate ti-ai fi dorit: cum ai reusit sa faci din noi toate, din atat de multe “noi”, imagini ale feminitatii pe cale sa se piarda transformandu-se monstruos in luptatoare tenace contra nebuniei tale? Spun ca nu tu, ci eu voi ingropa acest mister pentru ca tu nu pare ca poti sa fii constient de ura fara margini care te-a cuprins, te-a inghitit aproape cu totul. Uneori mi-e foarte mila de tine, dar imediat ura ta o trezeste pe a mea ca intr-un dans grotesc si iei chipul balaurului cu prea multe capete ca sa il pot rapune, desi poate cateodata mi-as fi dorit sa reusesc. Trebuia sa ma apar cumva de tine. Am pus scut iubirea, amagirea care mi-a creat, si ea, un strop de sanatate. Vezi tu, cateodata minciuna face bine, te tine in viata, iti da putere sa mergi inainte, sa infrunti imposibilul.

Cu cat am mers inainte mai cu indarjire, cu atat ai cautat sa ma distrugi. Pe mine direct ori pe cei din jur care m-ar fi facut sa sufar crunt, deci indirect. De parca o invidie primitiva ti-a dictat cartea vietii, tinandu-se strans de brat cu un sadism feroce, ai ranjit cu satisfactie, cu batjocura, la orice neputinta a noastra. Am mai gresit si noi, ca oamenii, am mai uitat lucruri, am fost vulnerabile, bolnave, obosite ori am fost pur si simplu femei; tu n-ai ratat nici macar o ocazie sa lovesti cu bocancul direct in cel mai dureros punct. Victorios ca tu esti cel care decide soarta noastra. Ca si cum tu ai dicta: mori sau traiesti!

Acum zeci de ani ai profitat de fantasma mea de copil si ai intretinut o rivalitate cruda si crunta, ai alimentat-o, ai hranit-o. Inca mai cred ca nu ai stiut ce faci cu viata mea si a ei. In schimb, sunt destul de sigura ca ai stiut ca iti place. Erai cel revendicat, noi ne dovedeam nebune, iar daca vreuna reusea sa scape acestui destin oribil intotdeauna erai tu acolo sa ne convingi ca aceasta este calea. Diavolesc scenariu. Te plang pentru ca nimeni n-a putut sa iti ofere altul si nimeni nu s-a preocupat de asta. Noi n-am fi putut. Era nevoie de victime, de actori in rol de victima.

Pentru unele dintre noi nu se mai poate face nimic: cateva se odihnesc in vesnicie, Dar pentru cele ramase promit sa lupt cu siretenie in asa fel incat sa ne lasi vietile noastre noua, iar tu sa o traiesti pe a ta. In raiul sau iadul pe care tu sau cei de dinaintea ta ti l-au construit. Eu nu mai am ce sa iti ofer. Iubirea ti-am dat-o acum zeci de ani, acum a mai ramas doar ura cu care tu ai vrut sa o inlocuiesc. Ca un bici care arde si lasa in loc o rana din care tasneste ura.

Iarta-ma daca n-am putut sa mai tin cu mainile stranse marginile ei pe cale sa se crape! Am nevoie sa ma salvez acum pe mine. Ii datorez acest lucru copilului care ti-a scris aceste ganduri.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: