Notele unei zile de azi

… pe Cafe Gradiva.

Advertisements

Cum?

“Cum?”

E singurul cuvant care continua sa rasune ca un ecou fidel al gandurilor tale. L-am carat prin balti si printre claxoane, in casa si afara, iar acum, seara,  il aduc inapoi cu mine, prin ninsoare, fara sa-i gasesc un raspuns.

As putea sa glasuiesc asa:

In nici un caz daca ma duci intr-un loc total strain mie, acolo unde nu a mai ramas nici macar o urma din trecutul meu. L-am gasit arogant, ingrozitor de arogant, asa cum, probabil, nu se poate spune despre incaperi. Prea mare. Mi-ai pus sub ochi o distanta dintre noi pe care m-am straduit atata vreme s-o micsorez in timp ce, paradoxal, invatam sa o cresc oriunde altundeva. More

Tulburati-va mult!

Azi am citit negru pe alb cel mai infricosator si, deopotriva, lucid gand care suna exact asa:

Filosofia trebuie sa renunte la incercarea de a gasi adevaruri eterne, rolul ei este de a-l invata pe om sa traiasca in incertitudine, nu de a-i linisti pe oameni, ci de a-i tulbura.” ( Lev Sestov citat in Dilemateca de saptamana aceasta)

Prima asociatie, daca ar fi sa il urmez pe Freud?

Fir-ar al dracului, nu exact asta face si psihologia prin sora ei mai firava, psihoterapia? Si uite-asa facui cativa pasi inapoia mea ca sa ma privesc la inceputurile intalnirilor mele savuroase cu divanul caruia ii lipsesc niste gratii de lemn. M-ar fi ajutat, cred, sa ajung direct in lumea groaznica a celei mai mici copilarii. More

Durerea

“ Daca s-ar intoarce am merge la mare, asta i-ar face cea mai mare placere. Sunt convinsa ca oricum voi muri. Chiar daca vine, voi muri. Daca ar suna: <Cine e? – Eu (…)>, tot ce-as putea sa fac ar fi sa deschid si apoi sa mor.”

“ In continuare tot pe divan, langa telefon. Astazi, da, Berlinul va fi cucerit. Ni se va face acest anunt zilnic, dar astazi va fi cu adevarat sfarsitul. (…) Cand a batut de zece, dintr-odata, acasa, frica a revenit. Frica de tot. M-am trezit afara. Ridicasem brusc capul si apartamentul se schimbase, lumina lampii, si ea, devenise dintr-odata galbena. Si dintr-odata certitudinea, certitudinea in rafale: e mort. Mort. Mort. La douazeci si unu aprilie, a murit la douazeci si unu aprilie. Ma ridicasem si ma dusesem in mijlocul camerei. Se intamplase intr-o secunda. Bataia din tample disparuse. Nu mai e asta. Fata mi se descompune, se transforma. More

Despre altruism cu scepticism

Halal provocare! Sa vorbesc despre altruism ridicand manusa pe care mi-a azvarlit-o geamana mea astrala (sau astrologica) intr-un mesaj pe Facebook. Greu sa ma lansez pe tema data dupa ce ea deja si-a exprimat punctul de vedere pe blogul ei, fara sa mai lase prea mult loc pentru una ca mine. Pentru inceput, agreez varianta in care altruismul ar putea fi o modalitate de a te pune la dispozitia altcuiva, aparent in beneficiul celui din urma. In functie de pozitia in care te afli si de la care privesti, perspectivele sunt (aproape) de fiecare data altele. M-as referi, totusi, la cel care se comporta altruist in aceasta formula. More

Cate mame?

M-am tot codit daca sa fac ce vreau la mine-n casa, adica pe blog. Si da, fac.

Doua mame pentru-o fata. Intrebari retorice.

Mama m-a “abandonat”  la 3 luni mamei ei. Oare cum oi fi inteles ca mama mea naturala nu e sora mea? Greu de zis. Dar usor de inteles de ce, patru ani mai tarziu, ceream sa fiu dusa inapoi la mama mea. Cea care ma crescuse.

Bunica mea (sau mama mea, daca vreti) a fost abandonata de mama ei la propriu, prin tot felul de familii in Bucuresti. Cred ca si-a fost mama siesi pana tarziu cand relatiile lor s-au refacut. Apoi m-a implorat sa-i promit ca voi avea grija de ea la batranete.

La iesirea din adolescenta am crescut o fetita abandonata de mama ei, institutionalizata pana cand a fost adoptata. Din pacate nu de mine, asa cum mi-am dorit.

Mama de inlocuire.

Mamelor mele le-au lipsit mamele.

O noua usa care mi se deschide. Aproape ca o piesa de teatru in care schimb rol dupa rol. Bookmark.

PS: Nu sariti ca arsi! 🙂  E muzica preferata a bunicii, una cu care am crescut de la cateva luni. Nici macar nu e vorba de gusturi, am mai explicat intr-un alt post.

Sunt viu, deci mi-e frica

Acest post il dedic anonimilor care (isi) cauta raspunsuri. E adevarat ca m-a inspirat cel de pe blogul meu, insa anonimi suntem cu totii in fata mortii despre care cumva vorbesc in acest post. Il scriu de dragul intrebarilor care, fie si indirect, imi sunt adresate si pentru ca nu stiu cum as putea sa le reamintesc celorlalti ca sunt un om, la fel ca ei. Poate doar tipul de nevroza sa ne deosebeasca. Si culoarea ochilor?

Moartea prin sinucidere inmarmureste pret de cateva secunde apropiatii celui care si-a ales finalul, hotarat ca nimeni nu ii controleaza nimic, nici macar felul in care va multumi discret vietii, trecand nu-se-stie-unde. Ne putem multumi cu un nicaieri, ca sa nu mai avem batai de cap. Consideram ca nicaieri e tot aici. Aici, oriunde in acest Univers. Nu, nu stiu nici eu ce inseamna “acest”. Dupa ce trecem de etapa incremenirii navalesc trairi peste trairi. Ale mele, ale tale, ale tuturor, amesecate. Cu cat mai trec minutele sau orele, ele se ordoneaza in grupulete, in functie de afinitati. Unii simt vinovatie, altii revolta, cativa neputinta si, probabil, foarte putini teama. More

Babel-ul copiilor

Cred ca mai toti copiii au o etapa in dezvoltarea lor in care le place sa vorbeasca in asa fel incat sa nu fie intelesi de adulti. Poate ca sa se poata ascunde de ei sau pentru a ii contraria si, in acest fel, sa le capteze atentia. Ori poate e doar calea infantila de a il seduce pe celalalt. Un fel de Babel al copiilor. Pentru ca exista atatea limbi straine de noi, adultii, cati copii s-au nascut pe pamant. Nu cred sa fie doua la fel.

In ce ma priveste, mai intai am avut propria “pasareasca” impreuna cu o verisoara apropiata de varsta mea. Cum-necum noi ne intelegeam desi nici una nu i-a predat vreodata celeilalte propria limba. Acesta trebuie sa fie si tot farmecul, aproape in ciuda parintilor: copiii pot orice acolo unde adultii sunt total neputinciosi. Din seria gandirii magice sau nu, aproape ca nu mai inteleg cum de un copil atat de potent se teme de un adult inalt, solid si cu voce taioasa. In fond, parintii sunt supusii copiilor lor. Incurcate sunt caile copilariei! More

Obisnuinta cea de toate zilele

Aseara, intr-o fereastra de messenger o discutie intre femei despre barbatii gay si numarul lor (aparent) in crestere. In alta o conversatie pe marginea unui dialog intre un el si o ea care inca nu se cunosc. Cumva, ganduri si emotii impartasite, toate apartinand iubirii. De fiecare data o tema ca o palarie prea mare, intotdeauna altfel, niciodata clara, limpede. Iubirea are resurse inepuizabile, imi spun. Cad pe ganduri imaginandu-mi cata frumusete sta ascunsa noua, numai pentru ca nu avem puterea sa cuprindem cu privirea mai mult decat linia orizontului, chiar si acela altul pentru fiecare dintre noi. Asemenea si cu iubirea. Ia nenumarate chipuri, gaseste felurite inceputuri, se da de trei ori peste cap si ii reusesc finaluri spectaculoase, dar mai ales infinite. More

Agent Sculi si dezvoltarea personala

Libertatea nu inseamna sa faci ceea ce vrei, ci sa nu faci ceea ce nu vrei” e un citat care a tronat luni de zile pe usa camerei mele din casa parinteasca. Un print color facut pe vremea cand un computer mi se parea o masinarie de nemanuit, exagerand putin, un fel de farfurie zburatoare creata de om pentru unii oameni. Nu l-am copiat din vreo carte, desi aveam citate insirate pe toate usile posibile (in locul posterelor inexistente cu Michael Jackson, CC Catch sau Loredana Groza cantand la Mamaia ” O inima de 16 ani” pe vremea cand eu aveam 12). A fost razbunarea mea timida pe tatal meu, culeasa din X-Files. Imi amintesc cu emotie cum am marcat purtatorul cuvintelor care ma reprezentau si mascau incapacitatea de a infrunta autoritatea paterna: Agent Scully. Tata a reactionat violent varsandu-si naduful pe Sculi (doar ca sa subliniez pronuntia total romaneasca) care strica buna educatie la care parintii mei pretindeau ca lucrau cu sarg. More

Previous Older Entries

%d bloggers like this: