Traces

Ai lăsat să se reverse asupra mea binele și-apoi ai dispărut. Într-o ceață. Mi-a rămas să descifrez binele și să înțeleg ceața. Știu, ai fi spus că nu folosește la nimic să pierzi o viață sau să sacrifici mai multe pentru a înțelege binele. Dincolo de filosofie, de teoria binelui care nu există, e relativ, subiectiv sau conviețuiește cu geamănul său, răul, binele se săvârșește. Se face, pe românește. Iar ca s-ajungi acolo ai nevoie să simți. Să îl simți. Să simți că binele vine din interiorul tău și se vrea dăruit, se cere imperios dăruit. Asta mi-ai fi spus dacă n-ai fi dispărut la fel cum ai apărut. De nicăieri spre aceeași destinație. Cum n-am apucat să te cunosc decât puțin, iar ceea ce mi-a rămas mai mult a fost să te imaginez, lansez ipoteza jucăușă a dialogului nostru despre ceață. More

Advertisements

Scenariul acesta pompos numit iubire

Voua ce vi s-a spus despre iubire? Sau, daca nu vi s-a spus mare lucru, voi ce v-ati imaginat ca ar fi ea? N-ati trait nici unul sub presiunea iubirii ca sentiment perfect, de neatins, care te invita sa il traiesti si niciodata nu iti reuseste cu-adevarat? Niciodata n-ati incercat, unii dintre voi, neputinta aceea aflata la raspantia dintre un sentiment candid, atotcuprinzator, ravasitor si faptele oamenilor care-l fac sa cada ca un mar perfect rotund, stralucitor, imbietor, pleoscaind intr-o mare de noroi?

Sunt dintre aceia pentru care iubirea poate fi un cosmar, o invitatie la depresie prelungita in eternitate pentru imposibilitatea de a vindeca oamenii de nevoia de a fi iubiti. More

Despre intalniri

La inceputul terapiei am pasit nerabdatoare sa aflu acele adevaruri secrete pe care le purtam si, eventual, sa ma dezleg de trecut. Probabil imi imaginam ca trecutul e ca un film. L-am vizionat, am varsat cateva lacrimi, dupa care mi-am vazut de ale mele ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. In realitate, el e ca un film, insa ca unul care nu te mai lasa sa dormi linistit niciodata. Revine in fel si chip, subtil, astfel incat la un moment dat viata ta ar putea deveni insusi filmul vizionat, fara sa le mai poti delimita clar.

Am facut, asadar, ceea ce se putea face. More

Imbratisandu-mi viata…

Din nou despre moarte. Aparent de fiecare data altfel. De fapt, intotdeauna la fel.

Am dezvoltat o obsesie pentru moarte pana la nivelul subtil al conexiunilor neuronale si asta ma pune pe ganduri, nicidecum nu ma linisteste. Un om se duce, iar ceva din mine raspunde inainte de-a apuca sa imi folosesc ratiunea. Mi se face intotdeauna frica de oamenii care dispar si, fara exceptie, ii gasesc in posturi infricosatoare, agresivi, muscandu-ma de maini sau de picioare. Despre explicatia psihanalitica a spaimei mele o sa astern pe o coala de hartie intr-o alta zi.

Acum prefer sa ma gandesc la oameni. La viata.  La jocul acesta pe care atat de rar ne facem timp sa il privim indepartandu-ne de el cat mai mult. Un pas, zece, o mie, metri, kilometri, mii de kilometri. Pana iesi din forta gravitatiei Terrei si privesti linistit un furnicar pe care ti-l mai poti doar imagina. More

Vulcanul din viata mea

Ce e un cutremur? Un cutremur e… un cutremur, as fi raspuns intrigata acum cativa ani, ca si cum orice om ar fi trebuit sa vada o singura fateta a aceluiasi cuvant. O placa tectonica ce aluneca deasupra sau dedesubtul alteia. Nu tin la formulari exacte si corecte. In schimb am tinut mult, cu dintii aproape, de frica mea de cutremur pe care n-am lasat-o pana cand n-am avut ce sa pun in locul ei.

Intr-o zi am realizat ca nu mai pot dormi si nu ma mai pot trezi fara sa ma gandesc la momentul in care toata constructia de beton in care ma adaposteam urma sa se prabuseasca peste mine. More

Still…

Cu nasul lipit de fereastra am privit cateva minute in sir in golul blocului de peste drum. Economia de spatiu l-a pus la douazeci de metri de locul in care ma aflu. Sunt zile in care apropierea aceasta ma sufoca, ma invadeaza, nu mai am nici un pic de intimitate. Deocamdata undeva intre noi un copac fara frunze asteapta. La fel ca mine, cred. Darnic in contemplarea lui cu dublu sens, de parca ar arunca o privire cand spre unii, cand spre ceilalti, se face punte intre blocuri si suflete. More

Cu mirare, despre boala, moarte si batranete, in aceasta ordine

O visez ingrozitor de des pe bunica-mea murind. De fapt, visez c-a murit. S-a dus. Nu mai exista. Si sfarsesc de fiecare data intr-o stare de mirare care mi-e complet necunoscuta. De parca ar exista mirari si mirari, iar aceasta e una noua. Intr-un fel e corect, fie si pentru ca bunica mi-a fost, psihologic, mama. Or, date fiind conditiile, cum as mai fi putut simti vreodata, anterior, moartea mamei?

Tatal meu, candva un ateu convins sau macar un agnostic tantos, se infurie pe destinul meu care-l nefericeste si face eforturi dubioase pentru a ma convinge ca merg pe un drum gresit, citandu-mi din … Biblie. Ma izbeste o alta mirare. Una dintre acelea, imi spun. E adevarat ca nu pot sa nu regresez rapid pana intr-acolo unde lacrimile imi tasnesc acompaniind furia reprimata, pitita in spatele unui sentiment de nedreptatate cu care, probabil, m-am educat sa traiesc, indurandu-l. More

Cum te cheama? Cine esti? O sa ramai cu noi?

Nu reusesc sa-mi masor inaintarea in varsta decat privindu-i uimita pe adolescentii de astazi. Unii dintre ei sunt copiii impreuna cu care pregateam temele pentru acasa, altii sunt bebelusii pe care i-am tinut in brate, cu care am invatat mersul in picioare ori am exersat cum sa duci o lingurita la gura. Cu o singura fetita am facut eforturi sa ne insusim in fiecare zi lectia separarii. Ceva imi spune ca am reusit. Lipsa mea de experienta a fost compensata de o buna empatie.

Astazi ei, copilasii de atunci, au intre saptesprezece si douazeci si trei de ani. Surprinzator, inca ma mai vreau intrand pe usile unui loc unde, intinzandu-mi bratele, la capatul celalalt sa ma astepte o pereche de alte brate dornice de o astfel de intalnire. Asa cum i-am raspuns unui amic care-mi vorbea despre nevoia acestor copii care se agata de tine atunci cand intri in lumea lor, sustin in continuare ca nu ma stanjenesc micutii care ma cheama in universul lor greu vizibil noua, ci, din contra, ma implinesc.

Citeste continuarea pe Cafe Gradiva.

All the lovers

N-am ce sa fac, sunt obligata in fiecare dimineata sa ma gandesc la viata. Stiu ca toti o facem intr-un fel sau altul, pur si simplu trezindu-ne din somn si traind. Insa e ceva special in fiecare dintre diminetile mele. Acel aparat de radio de deasupra apartamentului in care locuiesc e ca un DJ care ma comuta pe starea de veghe cu cate o “dedicatie”. Astazi, ca printr-o minune, m-a trezit dintr-un vis in care am aflam pe malul marii impreuna cu cateva prietene din adolescenta, iar in jurul nostru se perindau fosti iubiti, diversi baieti pe care i-am placut candva.

La vecina mea care a depasit suta de ani canta:

Fiti sinceri! Nu v-ati dori si voi astfel de dimineti?

Oamenii? Ploaia?

Tu ma intrebai din urma: raspunde-mi, raspunde-mi,

Cine-s mai frumosi: oamenii? ploaia?”

N-am putea sa iubim mai mult un strop de apa decat un chip omenesc, nu-i asa? Dar frica? Frica ne-ar putea fi de cel care, ridicandu-se in doua picioare, isi priveste bratele stiind ca ele pot fi si scut, si arma, pot fi si tandre si agresive, pot transmite si iubire, si durere? Pana unde iubim si de unde incepem sa ne temem? Sau se poate iubi, fiindu-ti frica mai intai?

Dar cand iubesti, pe cine sau ce iubesti, de fapt? Iar cand ti-e frica, de cine iti e? Sau de ce anume? Cand privesti in ochii celuilalt ce vezi? Iar daca nu poti vedea asa cum se vede cu ochii, asa cum e in firea noastra, a vietuitoarelor sa vedem, atunci simti? Cum de nu-ti mai poti aminti ce a fost mai intai: iubirea…frica? More

Previous Older Entries

%d bloggers like this: