Am castigat. Cu totii.

 Am lasat sa curga zilele de sarcina asa cum au vrut ele. Drept urmare, au fost pline pana la ultima, Am fost o graviduta activa, inlacrimata, uneori furioasa, alteori plangand din senin ca un copil mic, preocupata de mine, de viitorul meu bebelus, de sotul meu.  Nu m-au ocolit spaima legata de nastere, de cezariana, nici gandul ca o sa mor, Cum ar fi putut sa fie altfel?

 

Prima data cand am simtit un semn din burtica tineam intr-o mana un volum Freud, iar cu cealalta imi incalzeam puiul sau il feream de trecutul meu, chiar daca acum inteles. A fost ca un ciocanit scurt in palma mea. De-atunci am continuat sa vorbim in toate diminetile in care m-am trezit, mi-am lipit palma de usa catre incaperea miraculoasa (buricul prin care in copilarie am fost convinsa ca se nasc copii), iar omuletul de dupa ea mi-a raspuns de fiecare data, fara exceptie. “Sunt aici. Nu te mai teme.” – parca acesta s-a vrut a fi efectul fata emotiile mele.  More

Advertisements

Pe autostrada psihismului uman

Candva, pe la inceputul analizei, am fost nevoita sa ma intorc temporar la o sedinta pe saptamana. Era prea devreme ca sa inteleg rostul celor trei sedinte si, cu atat mai putin, legatura dintre evenimente, decizii si justificari obiective sau aparent obiective. Spre binele meu, peste trei luni am revenit la ritmul obisnuit si-am continuat asa vreme de ani buni, pana cand, intr-o zi…

A fost vorba despre granite. M-am lasat invadata cea mai mare parte a vietii mele. E dificil sa traiesti ambivalent, prins intre a te apara si a te oferi celuilalt ori, daca ma gandesc mai bine, a accepta cererea celuilalt. Stii ca poti suporta suferinta altuia, ca poti oferi alinare in schimb, ca o traire prea intensa striga ceva intr-un plan doi, de multe ori inaccesibila noua, insa pentru care chiar exista urechi de auzit.

More

Reconstituire

De cate ori vorbesc, tind sa spun ca tot calvarul a inceput pe la sase ani. Apoi leg franturi de amintiri intre ele si mi se par nepotrivite, asa ca le las dezasamblate, asteptandu-le locul. Probabil ca fusesem ceva mai mare de-atat cand mama m-a pus in rol de adversara a ei de-a binelea. Cu tot ce presupune o buna punere in scena. Cred ca putine lucruri ma sperie mai limpede decat imaginea mentala a unei femei geloase.

In primul an de terapie maturasem cam toate informatiile de pe Internet despre terapeuta mea, suficient de discreta incat sa gasesc detalii putine, numai bune sa ma “arunce” in transferul groaznic la care nu ma gandisem niciodata. De parca as fi putut avea o mama buna transferential, in conditiile in care toti anii mei de viata fusesera dedicati luptei cu mama. Una defensiva, in care cautam modalitati sa ma apar si, cu putin noroc, poate s-o si salvez pe ea, desi habar nu aveam cum sa o fac. Ma inspaimanta gelozia aceea feroce, furia ei, forta fizica pe care o avea si care ma obliga sa ma dublez si eu de-acolo din conditia de copil care e nevoit sa supravietuiasca. More

Albia libertatii

Ce rost are sa tot revenim la ceea ce s-a intamplat? De ce imi tot repeti scena asta nenorocita? Am impresia ca de cate ori ma vezi in mintea ta apare tot ceea ce a fost mai urat in viata ta…

Acestea sunt cuvintele unui tata. Ale unuia dintre cei care au esuat in cresterea copilului lor, esecul fiind verdictul dureros pus la rascrucea dintre ceea ce ti-ai dorit sa fie progenitura ta, investind-o fantasmatic, si ceea ce pare sa fie in realitate.

As vrea sa ma cunosti asa cum sunt. Sa stii ce am simtit aici, alaturi de voi, sa auzi adevarul rostit de mine. Imi doresc sa ne asumam impreuna destinul acestei familii si sa poti fi responsabil de cresterea mea, asa cum a decurs ea. Sunteti parintii mei. Cei care m-au nascut, cei care au decis pentru mine si-atunci cand n-am putut s-o fac, infant fiind, si mai tarziu, cand v-ati impotrivit dorintelor mele. Pentru ceea ce sunt astazi suntem toti raspunzatori. More

Despre cateva (ne)placeri

Aveam chef sa scriu, dar parca nimic din ce mi-a venit in minte nu se putea etala in cateva minute, atatea cate aveam la dispozitie. Drept urmare, am ales sa (imi) scriu ce-mi place si ce nu-mi place la oameni. Un fel de top personal cu rol de raspuns al oglinzii sau un cadou al zilei de azi, un fel de surpriza.

Nu-mi plac oamenii care:

1. n-au opinii proprii, doar imprumutate

2. nu au argumente personale, ci exclusiv gramezi de informatii care se vor a fi dovezi in sprijinul a ceea ce ei cred prin imprumut (vezi pct. 1)

3. critica, critica si iar critica fara sa fie capabili sa ofere o solutie sau macar o viziune proprie asupra temei bine tocate More

Lambamor

Nu degeaba brazilienii sunt printre cele mai fericite natii de pe Terra. Unii asociaza fericirea cu nivelul de dezvoltare al tarii respective, insa s-au vazut si comunitati mici, tribale, care n-au nimic in comun cu dezvoltarea economica asa cum o percepem noi, dar care se simteau fericiti pentru ca aveau posibilitatea de a locui, gandi, decide, simti, deci trai impreuna. Si acest modus vivendi inseamna dezvoltare, insa una de alt tip. Poate cu mult mai profunda decat cea economica. In fond, desi o familie instarita se presupune ca poate oferi premisele unei mai bune dezvoltari a copilului, in realitate lucrurile nu stau chiar asa.

Nu stiu ce-am vrut cu introducerea asta, pentru ca de fapt eu voiam sa va spun sa (re)ascultati Lambamor, cantata de Kaoma. Care oti fi auzit de Kaoma. Care nu, sa auda acum.

N-am ales-o pentru ca ar avea vreo valoare inestimabila in patrimoniul muzical al omenirii – de parca stim noi pe ce vor pune pret oamenii sau robotii de aici, peste 100 ani – ci pentru ca in multele si lungile zile in care ma bantuia o anxietate generalizata si-un fel special de claustrofobie, masuram bulevardele capitalei cu piciorul si in casti ascultam acest cantec. More

Faith

Privesc cateva fotografii. Cu toate ca am deja exercitiul psihanalitic al puzzle-ului, pe de o parte, si al asocierii libere, pe de alta, strans legate unul de celalalt, inca ma mai surprind cautand carari nebatatorite care sa ma conduca acolo unde m-am obisnuit sa ma retrag in momentele mele marcate de curaj. E si-o curiozitate febrila, atat de grabita de parca n-ar mai fi timp pentru asteptare. Stiu ca graba ma duce pe un drum infundat, insa tot mai sper in acea relaxare a cenzurii mele, inviorata inselator de imaginile care, cumva, au construit-o. O momeala pe care o arunc fortand lacatele.

More

Prima mea intalnire

Imi fac curaj. De cateva zile imi tot fac curaj. E mai greu decat atunci cand te pregatesti pentru o prima intalnire cu un El sau o Ea. Nu seamana cu nimic. Nu e o intalnire obisnuita, nu e nici o confruntare si atat, nu e doar privit in ochi, dar nici empatie . E o vizita speciala. E prima data cand voi merge la parintii mei hotarata sa le spun adevarurile mele. Uneori  cred ca pe mine m-ar fi durut enorm sa nu-mi cunosc copilul asa cum este el, ci doar sa imi imaginez ca il cunosc. Nu cred c-as fi putut sta langa el fara sa ma intreb ce simte si, mai ales, fara sa incerc sa aflu asta de la el. Mi-e imposibil sa imi inchipui un parinte  (altul decat tatal meu) care, la cererea de ajutor a copilului, se declara neputincios. Psihologic, poate ca atitudinea parintelui a fost sincera si sanatoasa. Nu s-a simtit capabil sa isi sprijine odrasla. Insa pentru o varsta frageda, neputinta parintelui e cumplit de dureroasa. Echivaleaza cu o maturizare fortata, fundamentata pe multa, foarte multa suferinta, care mai tarziu isi va cere pretul. More

Knowing me, knowing you

Despre cum se cunosc oamenii, despre “te stiu”, “nu te cunosc” sau “you don’t know me”, ca-ntr-una dintre piesele care-mi plac, m-as tot intreba cu ochii inchisi, dorindu-mi si sperand neincetat intr-un sincron al cat mai multor oameni. Un fel de-a deschide toti pleoapele in aceeasi clipa, marind ochii surprinsi de spectrul nou in care vedem lumea, oamenii, sufletele lor. Si asta fara mecanisme adaptative carora sa le fi luat zeci de mii de ani sa se infiltreze vizibil in noi.

Un tel aproape de utopie. N-o sa apuc vremurile in care multi, multi, foarte multi oameni vor vrea sa faca recurs la descifrare. Suntem intepeniti intr-o haina rigida pe care uneori o numim ratiune, luciditate, iar alteori dam vina pe irationalitatea noastra, un motor fara de care n-am fi fost astazi. Credem ca avem dreptate, ca stim, apoi unii ne indoim de propriile judecati, altii ne umflam in pene (sau in Ego) si dublam cantitativ autoconfirmarile. La limita realitatii. O realitate pe care o tot intindem ca pe un elastic, in asa fel incat sa incapem in ea. Semn ca stim ceva despre potentialul nostru care scapa oricarui control. More

Despre sexualitate, cu mana pe inima

Exista perioada foarte lungi in terapie, cel putin in cea psihanalitica, clasica, pe divan, in care totul e cand neclar, cand chinuitor. Uneori aveam senzatia ca ma invart in gol, ca accesul la mine a fost blocat de un stapan care are intotdeauna toate cheile, jucandu-se cu mine si dandu-mi cand cheia potrivita, cand nici o cheie, cand un manunchi la care te uiti cu o privire tampa si cu mintea golita. La ce-or fi bune multe chei cand tu nu mai vezi nici o usa, nici o broasca, nici o iesire ori nici o intrare? Nu dureaza mult. Cam pe cand se contureaza niste dreptunghiuri frumos ornate, cateodata colorate si – trebuie spus – din cand in cand deschise, pe care la un moment dat, ca un copil, le numesti incadrandu-le fericit intr-o categoriet: “usa”, cam pe atunci, spuneam, te uiti prostit la mainile tale in care zornaiau nu demult obiecte metalice bune pentru a descuia ori incuia: n-a mai ramas nimic din ele. Ai, slava Domnului, o usa in fata si nici macar o amarata de cheie. Te infurii, in sfarsit te infurii, pentru ca de data asta nu mai accepti sa ti se traga presul de sub picioare. S-a tot intamplat inainte. Esti aici ca sa obtii cheia si ca sa te transformi din sclav in stapan. More

Previous Older Entries

%d bloggers like this: