Scrisori imaginare catre un tata real (I)

“You say I’m crazy

‘Cause you don’t think I know what you’ve done (...)” – Sam Smith I know I’m not the only one

Dear, my dearest,

Iti scriu de la zeci de ani departare ca sa iti spun ca, finally, am inteles. Nu numai ca n-am fost singura, am fost prea multe, toate nebune. Nebunele din mintea ta. E mult prea trist sa vad ca pe unele ai reusit sa le transformi in nebune la propriu. Cu altele iti duci lupta in continuare cu obstinatie. Ramane acest mister pe care ura mea probabil il va ingropa, nu a ta, asa cum poate ti-ai fi dorit: cum ai reusit sa faci din noi toate, din atat de multe “noi”, imagini ale feminitatii pe cale sa se piarda transformandu-se monstruos in luptatoare tenace contra nebuniei tale? Spun ca nu tu, ci eu voi ingropa acest mister pentru ca tu nu pare ca poti sa fii constient de ura fara margini care te-a cuprins, te-a inghitit aproape cu totul. Uneori mi-e foarte mila de tine, dar imediat ura ta o trezeste pe a mea ca intr-un dans grotesc si iei chipul balaurului cu prea multe capete ca sa il pot rapune, desi poate cateodata mi-as fi dorit sa reusesc. Trebuia sa ma apar cumva de tine. Am pus scut iubirea, amagirea care mi-a creat, si ea, un strop de sanatate. Vezi tu, cateodata minciuna face bine, te tine in viata, iti da putere sa mergi inainte, sa infrunti imposibilul.

Cu cat am mers inainte mai cu indarjire, cu atat ai cautat sa ma distrugi. Pe mine direct ori pe cei din jur care m-ar fi facut sa sufar crunt, deci indirect. De parca o invidie primitiva ti-a dictat cartea vietii, tinandu-se strans de brat cu un sadism feroce, ai ranjit cu satisfactie, cu batjocura, la orice neputinta a noastra. Am mai gresit si noi, ca oamenii, am mai uitat lucruri, am fost vulnerabile, bolnave, obosite ori am fost pur si simplu femei; tu n-ai ratat nici macar o ocazie sa lovesti cu bocancul direct in cel mai dureros punct. Victorios ca tu esti cel care decide soarta noastra. Ca si cum tu ai dicta: mori sau traiesti!

Acum zeci de ani ai profitat de fantasma mea de copil si ai intretinut o rivalitate cruda si crunta, ai alimentat-o, ai hranit-o. Inca mai cred ca nu ai stiut ce faci cu viata mea si a ei. In schimb, sunt destul de sigura ca ai stiut ca iti place. Erai cel revendicat, noi ne dovedeam nebune, iar daca vreuna reusea sa scape acestui destin oribil intotdeauna erai tu acolo sa ne convingi ca aceasta este calea. Diavolesc scenariu. Te plang pentru ca nimeni n-a putut sa iti ofere altul si nimeni nu s-a preocupat de asta. Noi n-am fi putut. Era nevoie de victime, de actori in rol de victima.

Pentru unele dintre noi nu se mai poate face nimic: cateva se odihnesc in vesnicie, Dar pentru cele ramase promit sa lupt cu siretenie in asa fel incat sa ne lasi vietile noastre noua, iar tu sa o traiesti pe a ta. In raiul sau iadul pe care tu sau cei de dinaintea ta ti l-au construit. Eu nu mai am ce sa iti ofer. Iubirea ti-am dat-o acum zeci de ani, acum a mai ramas doar ura cu care tu ai vrut sa o inlocuiesc. Ca un bici care arde si lasa in loc o rana din care tasneste ura.

Iarta-ma daca n-am putut sa mai tin cu mainile stranse marginile ei pe cale sa se crape! Am nevoie sa ma salvez acum pe mine. Ii datorez acest lucru copilului care ti-a scris aceste ganduri.

Traces

Ai lăsat să se reverse asupra mea binele și-apoi ai dispărut. Într-o ceață. Mi-a rămas să descifrez binele și să înțeleg ceața. Știu, ai fi spus că nu folosește la nimic să pierzi o viață sau să sacrifici mai multe pentru a înțelege binele. Dincolo de filosofie, de teoria binelui care nu există, e relativ, subiectiv sau conviețuiește cu geamănul său, răul, binele se săvârșește. Se face, pe românește. Iar ca s-ajungi acolo ai nevoie să simți. Să îl simți. Să simți că binele vine din interiorul tău și se vrea dăruit, se cere imperios dăruit. Asta mi-ai fi spus dacă n-ai fi dispărut la fel cum ai apărut. De nicăieri spre aceeași destinație. Cum n-am apucat să te cunosc decât puțin, iar ceea ce mi-a rămas mai mult a fost să te imaginez, lansez ipoteza jucăușă a dialogului nostru despre ceață.

Am castigat. Cu totii.

 Am lasat sa curga zilele de sarcina asa cum au vrut ele. Drept urmare, au fost pline pana la ultima, Am fost o graviduta activa, inlacrimata, uneori furioasa, alteori plangand din senin ca un copil mic, preocupata de mine, de viitorul meu bebelus, de sotul meu.  Nu m-au ocolit spaima legata de nastere, de cezariana, nici gandul ca o sa mor, Cum ar fi putut sa fie altfel?

 

Prima data cand am simtit un semn din burtica tineam intr-o mana un volum Freud, iar cu cealalta imi incalzeam puiul sau il feream de trecutul meu, chiar daca acum inteles. A fost ca un ciocanit scurt in palma mea. De-atunci am continuat sa vorbim in toate diminetile in care m-am trezit, mi-am lipit palma de usa catre incaperea miraculoasa (buricul prin care in copilarie am fost convinsa ca se nasc copii), iar omuletul de dupa ea mi-a raspuns de fiecare data, fara exceptie. “Sunt aici. Nu te mai teme.” – parca acesta s-a vrut a fi efectul fata emotiile mele. 

O pauza terapeutica

A venit un moment cand am concluzionat ca, mai mereu, in pauzele din terapie am trait cele mai neasteptate, ciudate, spectaculoase evenimente de viata. Un timp cred c-am dat vina pe terapeut si pe plecarile lui. Cateodata cu titlu de disparitii, pentru ca erau neanuntate din vreme, atat cat sa ma pregatesc sufleteste.

Acum imi vine sa spun ca aceste asteptari, cu toata angoasa, nerabdarea, furia, dorul, teama care le acompaniaza, sunt sursa cresterii noastre. La inceput suntem prea incurcati in itele propriei vieti, poate mai ales psihice, incat sa mai vedem si beneficiile asteptarii. Mai tarziu, cand incepem sa distingem o urma de siguranta in noi insine in timpul vacantelor sau, pur si simplu, al absentelor terapeutului, ne bucuram ca am cladit cu bine in fiecare sedinta de la prima pana la cea prezenta.

Pe autostrada psihismului uman

Candva, pe la inceputul analizei, am fost nevoita sa ma intorc temporar la o sedinta pe saptamana. Era prea devreme ca sa inteleg rostul celor trei sedinte si, cu atat mai putin, legatura dintre evenimente, decizii si justificari obiective sau aparent obiective. Spre binele meu, peste trei luni am revenit la ritmul obisnuit si-am continuat asa vreme de ani buni, pana cand, intr-o zi…

A fost vorba despre granite. M-am lasat invadata cea mai mare parte a vietii mele. E dificil sa traiesti ambivalent, prins intre a te apara si a te oferi celuilalt ori, daca ma gandesc mai bine, a accepta cererea celuilalt. Stii ca poti suporta suferinta altuia, ca poti oferi alinare in schimb, ca o traire prea intensa striga ceva intr-un plan doi, de multe ori inaccesibila noua, insa pentru care chiar exista urechi de auzit.

Coborand iar si iar dintr-un tren

Eram amandoi intr-un bistro. Pe pereti, peste tot, era plin de fotografii alb-negru, cele mai multe facute in toiul unei ierni. Mi-a atras privirea o gara. Semana mult cu gara din oraselul bunicilor mei. Apoi o fetita fotografiata intr-un tren. Singura. Avea vreo 9 ani. Un ochi urias o privise pret de o clipa prin usa batanta care separa coridorul compartimentelor de cel al usilor pentru coborare. Privea printr-o fereastra de la inaltimea ei de putin peste un metru. Nu stim incotro. Pur si simplu privea la adapostul unei caciulite trase peste urechi. Parca as fi fost eu…

O iarna cu zapada pana la genunchi, cu viscol si fete impietrite in grimase pe care le vor mai descifra poate doar anii scursi din vietile urmasilor celor din fotografii. Franturi de intamplari banale pe care ai crede ca imortalitatea le va rata in absenta unui bun fotograf. Iata ca nu! Cu privirea atintita in oglinda ori in ochii arzatori ai altui om, trecutul se insufleteste dramatic. Un puzzle se reface ambitios, adesea in ciuda vointei noastre, povestind destinul celor de dinaintea noastra. Un fel usor sinistru de a rescrie un scenariu ce deja fusese trait.

Scenariul acesta pompos numit iubire

Voua ce vi s-a spus despre iubire? Sau, daca nu vi s-a spus mare lucru, voi ce v-ati imaginat ca ar fi ea? N-ati trait nici unul sub presiunea iubirii ca sentiment perfect, de neatins, care te invita sa il traiesti si niciodata nu iti reuseste cu-adevarat? Niciodata n-ati incercat, unii dintre voi, neputinta aceea aflata la raspantia dintre un sentiment candid, atotcuprinzator, ravasitor si faptele oamenilor care-l fac sa cada ca un mar perfect rotund, stralucitor, imbietor, pleoscaind intr-o mare de noroi?

Sunt dintre aceia pentru care iubirea poate fi un cosmar, o invitatie la depresie prelungita in eternitate pentru imposibilitatea de a vindeca oamenii de nevoia de a fi iubiti.

Cu moartea pe moarte calcand

Celalalt inseamna intotdeauna teama de moarte. Uneori sa ma tem de moartea lui. De cele mai multe ori ma tem sa fiu bantuita de ideea mortii mele. Nu stiu, dar cochetez cu posibilitatea ca acest gand repetitiv sa se furiseze in umbra iubirii sau a partii ei mai ascunse, nedetectabile a nevoii de a fi iubita. Si totusi aici, la suprafata vietii, unde intalnirile devin posibile, eu ma gandesc la moarte ca la un stapan suprem care nu ma mai lasa sa ma joc mai departe. Decide pentru mine ca tot ceea ce n-a fost facut asa va ramane. Istoria mea s-a scris atat cat am fost capabila sa o umplu cu pagini, paginile cu randuri, randurile cu cuvinte, cuvintele cu litere, literele… Literele cu idei, ideile cu trairi, trairile cu dorinte.

Despre intalniri

La inceputul terapiei am pasit nerabdatoare sa aflu acele adevaruri secrete pe care le purtam si, eventual, sa ma dezleg de trecut. Probabil imi imaginam ca trecutul e ca un film. L-am vizionat, am varsat cateva lacrimi, dupa care mi-am vazut de ale mele ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. In realitate, el e ca un film, insa ca unul care nu te mai lasa sa dormi linistit niciodata. Revine in fel si chip, subtil, astfel incat la un moment dat viata ta ar putea deveni insusi filmul vizionat, fara sa le mai poti delimita clar.

Am facut, asadar, ceea ce se putea face.

Destinul unei dorinte

Un pat matrimonial ar fi si simbolul reinvierii unei dorinte. Fragile ori coplesite de destinele celorlalte dorinte, cele care au precedat-o si, cumva, i-au dat viata. Vorbesc despre dorinta de a avea copii, eliberata incetul cu incetul in anii de terapie care m-au reconstruit, insa abia dupa ce am acceptat sa pasesc treapta cu treapta, uneori sarind doua sau trei deodata, pe scara spiralata a vietii traite invers. Dinspre prezent spre trecut.