Cuierul si divanul

Pornisem hotarata sa renunt la inca o sedinta, folosindu-ma de toate motivele mele obiective. In secret, acel putin secret care imi mai ramasese fata de mine insami, stiam ca subiectivele (motive) bat obiectivele mai ceva decat viata filmul. Zic mai ceva pentru ca viata insasi e compusa, dictata din cotlonul acestor atat de subiective motive.

Am pasit pe o usa intunecata intr-un spatiu nou, luminos, pe care il asteptasem cu o oarecare vioiciune in urma cu cateva saptamani. Imi parea a fi un pas de bun augur. Brusc, nu mai stiu cand si cum, am decis sa ma restrang cu tot cu bagaje, incepand cu numarul de sedinte si sfarsind, cum altfel, cu marturisirile pe care (mi) le fac. Asadar, am pasit. M-a poftit, ca niciodata, sa imi las haina in cuier. Un val de furie, rapid alungata de strajerii mei interior, si-a facut simtita prezenta somatic.

Reconstituire

De cate ori vorbesc, tind sa spun ca tot calvarul a inceput pe la sase ani. Apoi leg franturi de amintiri intre ele si mi se par nepotrivite, asa ca le las dezasamblate, asteptandu-le locul. Probabil ca fusesem ceva mai mare de-atat cand mama m-a pus in rol de adversara a ei de-a binelea. Cu tot ce presupune o buna punere in scena. Cred ca putine lucruri ma sperie mai limpede decat imaginea mentala a unei femei geloase.

In primul an de terapie maturasem cam toate informatiile de pe Internet despre terapeuta mea, suficient de discreta incat sa gasesc detalii putine, numai bune sa ma “arunce” in transferul groaznic la care nu ma gandisem niciodata. De parca as fi putut avea o mama buna transferential, in conditiile in care toti anii mei de viata fusesera dedicati luptei cu mama. Una defensiva, in care cautam modalitati sa ma apar si, cu putin noroc, poate s-o si salvez pe ea, desi habar nu aveam cum sa o fac. Ma inspaimanta gelozia aceea feroce, furia ei, forta fizica pe care o avea si care ma obliga sa ma dublez si eu de-acolo din conditia de copil care e nevoit sa supravietuiasca.

Gustul unei amintiri

Am auzit atatea discutii purtate pe diverse tonalitati, cu argumente mai mult sau mai putin fierbinti pe tema amintirilor pacientilor aflati in terapie, incat din cand in cand imi revine in minte o intamplare din propria analiza. N-am incadrat-o nicaieri, deocamdata, desi sunt tentata s-o consider amintire in toata regula.

Era pe vremea cand lasam in urma frica de cutremure, inlocuind-o cu o afectiune a aparatului digestiv si, aproape de nedespartit, cu o puternica anxietate. Un diagnostic care, probabil, ar fi trezit in putini oameni o reactie atat de irationala ca a mea m-a determinat sa renunt la fumat. Aceasta este una dintre cele mai mari realizari ale mele, chit ca nu vad sa am vreun merit. Pur si simplu cuvintele doctoritei – care nici macar nu imi ceruse altceva decat sa nu mai fumez dimineata pe stomacul gol – m-au ingrozit, iar dupa ele n-a mai ur

O sedinta de terapie

O visasem. Venisem cu acest gand, prim gand pentru inceputul sedintei. Si totusi, asteptand ora exacta, asteptand minutul in care sa pot bate la usa, am continuat sa citesc cartea pe care o incepusem cu o seara inainte.

Accept ca exista zile cand ma las in voia dorintelor a caror stapana poate fi oricine altcineva, insa nu eu cea constienta, lucida, cea care ma controleaza de atata amar de vreme. Mi s-a parut c-a venit firesc acest drum al meu catre rafturile cu carti, poate pentru ca nu cu mult timp in urma citisem o alta carte a autoarei. Nu m-am gandit inainte, insa acum, scriind, imi amintesc ca i-am ocolit cartile din biblioteca mea.

De ce (sa) urmam o terapie

Parafrazand titlul lui Roger Perron, O psihanaliza. De ce?, voi incerca sa raspund din propria experienta la intrebarea pe care cei mai multi oameni n-au curaj sa o rosteasca, dar numarul celor care cocheteaza cu ea este imbucurator: de ce sa urmez o terapie.

Chiar daca suntem mult in urma tarilor civilizate inclusiv in ce priveste preocuparea pentru sanatatea psihica, exista dovezi ca iesim din ignoranta, neputinta, pasivitate si ne indreptam privirea catre cei care au fost mai curajosi sau mai afectati de propriul curs al vietii.

Cititi continuarea pe Cafe Gradiva.

Imbratisandu-mi viata…

Din nou despre moarte. Aparent de fiecare data altfel. De fapt, intotdeauna la fel.

Am dezvoltat o obsesie pentru moarte pana la nivelul subtil al conexiunilor neuronale si asta ma pune pe ganduri, nicidecum nu ma linisteste. Un om se duce, iar ceva din mine raspunde inainte de-a apuca sa imi folosesc ratiunea. Mi se face intotdeauna frica de oamenii care dispar si, fara exceptie, ii gasesc in posturi infricosatoare, agresivi, muscandu-ma de maini sau de picioare. Despre explicatia psihanalitica a spaimei mele o sa astern pe o coala de hartie intr-o alta zi.

Acum prefer sa ma gandesc la oameni. La viata.  La jocul acesta pe care atat de rar ne facem timp sa il privim indepartandu-ne de el cat mai mult. Un pas, zece, o mie, metri, kilometri, mii de kilometri. Pana iesi din forta gravitatiei Terrei si privesti linistit un furnicar pe care ti-l mai poti doar imagina.

Despre sexualitate, cu mana pe inima

Un text mai vechi, insa in continuare actual. O tema pe care o s-o reiau in postari viitoare, pana la finalul terapiei. O incercare de-a iesi din tiparul familiei mele,  inter- si transgenerationale. Aproape o obligatie de a intelege cum mi-a fost afectata viata de vietile celorlalte femei ale familiei mele.

Un articol pe care il indragesc, deci. Pe Cafe Gradiva.

Notele unei zile de azi

… pe Cafe Gradiva.

Happy birthday intre surori

E aniversarea zilei de nastere a surorii mele. Sora mea cea mica. Mi-a cerut un articolas, asa l-a numit, de ziua ei. Imi dau seama ca n-am scris niciodata despre ea in textele mele. Poate pentru ca este unul dintre oamenii buni si, mai ales, vii. Toata fiinta mea a fost invadata de moarte, asa ca pe ea am incercat s-o descifrez pe divan. Inainte de toate.

Nu o sa scriu nici azi despre sora mea. Ci pentru ea. Cateva ganduri ale unei surori poate mult prea mari, ca diferenta intre modurile noastre diferite de a lua lucrurile in serios.

Un spatiu in timp

In adolescenta imi cautam mereu un spatiu al meu care intotdeauna insemna o distantare semnificativa de agresivitatea mamei si, implicit, de prezenta ei. Cumva mi-a folosit plecarea la liceu intr-un alt oras, atitudinea mea fiind plina de semnificatie: am pasit pe treptele lui in prima zi de scoala si m-am mai intors inapoi, pe cele ale casei parintesti, abia in ultima zi a trimestrului scolar de la acea vreme.

Unii oameni se simt in siguranta printre straini. E un inceput de raspuns, desi inversat cronologic, pentru mirarile celor care formeaza grupul normalitatii si care, firesc, nu pot pricepe acest tip de relationare si adaptare.