Cu mirare, despre boala, moarte si batranete, in aceasta ordine

O visez ingrozitor de des pe bunica-mea murind. De fapt, visez c-a murit. S-a dus. Nu mai exista. Si sfarsesc de fiecare data intr-o stare de mirare care mi-e complet necunoscuta. De parca ar exista mirari si mirari, iar aceasta e una noua. Intr-un fel e corect, fie si pentru ca bunica mi-a fost, psihologic, mama. Or, date fiind conditiile, cum as mai fi putut simti vreodata, anterior, moartea mamei?

Tatal meu, candva un ateu convins sau macar un agnostic tantos, se infurie pe destinul meu care-l nefericeste si face eforturi dubioase pentru a ma convinge ca merg pe un drum gresit, citandu-mi din … Biblie. Ma izbeste o alta mirare. Una dintre acelea, imi spun. E adevarat ca nu pot sa nu regresez rapid pana intr-acolo unde lacrimile imi tasnesc acompaniind furia reprimata, pitita in spatele unui sentiment de nedreptatate cu care, probabil, m-am educat sa traiesc, indurandu-l.